După confirmarea rezultatelor primului tur de scrutin, se
poate susţine cu mîna în buzunarul de la piept că marele înfrînt al alegerilor,
indiferent de soarta manşei finale, este Traian Băsescu, a cărui popularitate
cunoaşte în timpul din urmă o catastrofală prăbuşire. Doar un miracol, în care
nu mai cred nici el, nici susţinătorii săi, l-ar mai putea salva de la ridicol
şi traumă emotivă pe ultima sută de voturi. Dar chiar şi în cazul improbabil al
unei victorii scoase din joben (în caz că Mircea-fă-te-că-nu-eşti-chiar-prost
comite o nenorocire colosală), de credibilitatea, onorabilitatea şi forţa de
atracţie a actualului preşedinte s-a ales praful. Care ar fi motivaţiile
stării?
La scurt timp după ce, în ciuda previziunilor, îşi
adjudecase alegerile precedente, popularitatea lui Traian Băsescu a cunoscut
neaşteptate culmi de glorie ameţitoare. Ai fi zis atunci că impetuosului
căpitan de navă şi partid nu-i vor ajunge nici şase mandate pentru a-şi eroda
excesul de bună faimă dobîndită prin vorbire bărbătoasă, căutătură înţeleaptă
şi comportament fără ocolişuri în faţa unui popor care-i sorbea felul de-a fi
şi aura capilară prin toţi porii televizorului cu gura căscată de admiraţie.
Dacă a avut dreptate într-un singur moment al carierei sale prezidenţiale,
acela a fost cînd a militat pentru alegerile anticipate care ar fi propulsat
alianţa pedisto-liberală în fotoliul majoritar, permiţînd o guvernare fără
soluţiile imorale cunoscute (din păcate, Călin Popescu-Tăriceanu, în mod
inexplicabil, s-a opus). Destinul lui Traian Băsescu este exemplar: ceea ce l-a
urcat l-a şi coborît.
Prima lecţie din manualul micului dictator ar fi trebuit să
se concretizeze prin îmbunătăţirea măcar aparentă a caracterului. Nu mersul
lesnicios pe coarda vulgarităţii de captat bunăvoinţa bodegarului simplu,
mahalagiu şi labil, nu ciocoismul agresiv la adresa duşmanilor, ca să-l vadă
prostimea necruţător cu boierii cei răi (pe care nici un procuror nu se
îndupleca să-i aresteze), ci un om neînfricat, dar cu simţul dreptăţii,
obiectiv, modest şi cumpătat. Cînd se văd în haremul suprem, oamenii mari fie
îmbracă armura sfinţeniei, fie ajung propria lor denaturare. În loc să devină
un om de stat, Traian Băsescu a ajuns un conviv hăhăitor, uneori plăcut,
alteori scandalagiu, niciodată inspirînd încredere.
După ce promisese solemn (fără să i-o ceară nimeni) că va
reda presei demnitatea terfelită de precursori, Traian Băsescu şi-a făcut din
ea o ţintă predilectă, nepierzînd un prilej de a se lua la harţă cu jurnalişti
de toate cauzele. Aceasta a fost a doua sa mare greşeală. Presa a reacţionat
prompt şi ziariştilor năimiţi de moguli li s-au adăugat cei altminteri bucuroşi
să-şi fi putut păstra neutralitatea. Războiul de hărţuială a continuat.
Continuă şi în ziua de azi şi va continua pînă cînd doar amintirea lui va
bîntui holurile Palatului Cotroceni, zugrăvind în culori sumbre, uneori cu exagerare,
portretul unui preşedinte ratat.
Este un adevăr de cînd lumea: marii conducători se disting
nu atît prin deciziile luate şi virtuţile personale, cît prin calitatea echipei
create în jurul lor. Nici unul din liderii români ai ultimei jumătăţi de veac
n-a excelat la acest capitol. Oprindu-ne asupra celor de după dictatura
doborîtă, amintiţi-vă sinistrele figuri care roiau în jurul lui Ion Iliescu,
veleat 1990: Silviu Brucan, Petre Roman, Nicolae Militaru, Sergiu Celac, Adrian
Năstase, Virgil Măgureanu, Dan Iosif, Oliviu Gherman, Mihai Caraman, Nicolae
Cochinescu, Petre Ninosu, Mihai Chiţac, Virgil Stănculescu etc. etc. În
strategia liderilor se cuibăreşte ideea (nu întru totul lipsită de temei) că
antipatia subalternului scoate în evidenţă bunele calităţi ale superiorului.
Adevărat pînă la punctul de saturaţie. Au existat destule figuri luminate de
conducători afişîndu-se cu slugi detestabile, dar cînd în toată armata de
plecăciunişti, hoţi de curte şi vătafi din jurul căpeteniei nu se găseşte o singură
privire cu urme de onestitate şi inteligenţă în ea, e uşor de ajuns la o
concluzie în ceea ce priveşte cauza acestui fenomen: conducătorul iubit are
probleme cu discernămîntul.
Din acest punct de vedere, Traian Băsescu a încercat o nouă
formulă: şi-a păstrat persoanele de suflet, cărora, pentru înnobilarea
aparenţelor, le-a făcut perfuzie cu sînge de cărturar eminent şi tare la dosar.
În mintea preşedintelui, Horia-Roman Patapievici urma să tempereze percepţia
tupeului ţopesc al duduii Elena, iar prezenţa lui Theodor Paleologu era menită
să mascheze rînjetul de şmecher de talcioc al lui Radu Berceanu. Socotelile au
ieşit iarăşi pe dos: în loc ca virtuoşii cumularzi să stimuleze aparenţa
decenţei, ei au devenit persoane la fel de infame precum mercenarii Puterii, ba
chiar mai mult decît atît, căci calitatea lor de intelectuali puri şi
neatîrnaţi era grevată de circumstanţa vînzării.
Dar cel mai tare a greşit Traian Băsescu în privinţa
convingerii că prin cuvinte va reuşi să ascundă deficitul de acţiune. Preşedintele-jucător
este o mască aburită din spatele căreia ne priveşte satisfăcut că ne-a tras
clapa preşedintele-nefăcător. Şi-a luat avînt pînă în stratosferă, promiţînd
că-i va face pe corupţii zilei una cu pămîntul celulei de puşcărie, dar sub
perindarea băsesciană pe la timona patriei au fost necăjiţi mai puţini hoţi de
calibru decît fuseseră pe vremea lui Ion Iliescu (dintr-un ziar local aflăm că
au existat 171 de cazuri deferite justiţiei – într-o ţară ca a noastră, cu
corupţie endemică, aceasta ar trebui să fie norma zilnică).
S-a încordat să demaşte odiosul sistem comunist, dar a
acceptat alianţe politice cu toate excrescenţele roşii şi s-a înconjurat cu
armate de „foşti“. Şi-a bătut buzele pînă le-a făcut tari ca pingeaua anunţînd
bunăstarea poporului, dar n-a reuşit decît să-şi ruineze propriile guvernări,
să-şi îndepărteze tovarăşii de drum şi să-şi trădeze toate promisiunile aduse
din gură.
Perceput, la venire, ca o mare speranţă a redresării morale,
economice şi politice a României, Traian Băsescu lasă în urma lui o situaţie
catastrofală pe toate fronturile. Singura lumină a infernului care se
coagulează în carnea patriei este asigurată de faptul că românii nu vor mai
trebui să-i suporte nevricalele încă cinci ani. O lumină înghiţită repede de
spectrul sumbru al revenirii PSD la pupitrul de comandă al dezastrului.
Comentarii utilizatori
Dictatorboris marian - Vineri, 4 Decembrie 2009, 08:16
Băsescu nu este dictator, nu pentru că nu vrea, el nu poate, avem o Constituţie care l-ar dezarma pe orice potenţial dictator, iar fuga de o ordine de stat de tip Franco este o prostie, vom trăi în democraţia coprofiliei, scuzaţi expresia.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters