Despre
Irezistibil al lui Dan Coman cred că se poate spune că a avut neşansa să apară în acelaşi an cu
Rădăcina de bucsau,
Provizorat,
Noaptea cînd cineva a murit pentru tine,
Ambasadorul invizibil şi alte cîteva scrieri valoroase şi intens comentate în presa culturală. Ceea ce propune autorul amintit mai sus nu trebuie însă să rămînă deloc în umbră. Volumul convinge din multe puncte de vedere, deşi pare să aibă o notă de plecare relativ scăzută – în sensul că Dan Coman nu caută o scriere totală, ramificată. Autoreferenţială şi supusă cumva legilor autoficţiunii, cartea reuşeşte să evite cele mai frecvente clişee care apar, de regulă, atunci cînd un autor devenit personaj îşi supraveghează scrierile din interiorul altei scrieri. Dan Coman răstoarnă cu abilitate un mecanism, face un pas în lateral şi se expune într-un mod de-a dreptul insolit. Mărturisirea autorului publicată pe
www.psychologies.ro îmi e utilă în acest moment: „Aşa am scris
Irezistibil. Făcîndu-l pe Dan Coman personaj şi umilindu-l în cele mai abjecte moduri, desfiinţînd una după alta cărţile pe care le-a scris, aducînd toată neputinţa lumii acolo şi aruncînd-o peste fiecare rînd. N-a fost cea mai elegantă cale de a supravieţui acestei nenorociri, dar pentru mine a fost singura“.
Rîndurile de mai sus pot constitui o pistă de lectură valabilă, dar cu condiţia să nu se piardă din vedere raportul ce se stabileşte între unele trimiteri piezişe de natură biografică şi echivalenţele ficţionale ale acestora. Un raport flexibil ce introduce în discuţie principiul intensificării realului prin mistificare. Ce poate însemna această mistificare a persoanei autorului dacă nu o traducere prin mijloace extreme a discrepanţelor dintre un anumit eu şi contextele în care acesta se plasează sau este plasat? Poate că doar prin exagerare poate fi înţeles decalajul dintre imaginea de sine a cuiva şi imaginea celorlalţi despre acelaşi sine intens supravegheat. Chiar formula „D Great Coman“ pare un drog hipnotic autoindus, o legătură unică, fragilă, iluzorie între cele două perspective contrarii.
Nu am putut citi această carte altfel decît ca pe un roman. Pot să admit că toate cele cinci capitole păstrează un anumit grad de autonomie. Dar pentru mine mai importantă e relaţia dintre aceste istorii şi modul în care aproape îşi oferă unele altora elementele lipsă. Nu neapărat după principiul pieselor de puzzle. Acolo sudura ar fi completă, nu ar rămîne nimic nehaşurat. Luate separat pot fi resimţite diferenţe valorice. Ele sînt însă estompate de întreg. Mai ales datorită puterii de virtualizare a lucrurilor nespuse pînă la capăt, dar care tind totuşi să se organizeze într-o structură. Fiecare capitol e o variantă de punere în act a disoluţiei personale a autorului. Loviturile de graţie vizează în primul rînd profilul moral al acestuia (în debut şi în D Great Coman) El ajunge să fie de toate: hoţ, adulter, fals prieten, plagiator etc. Şi asta n-ar surprinde într-atît dacă derapajele menţionate n-ar fi trecute prin filtrul unei autocontemplaţii de-a dreptul hipnotice: d great coman, d great coman. Doar o întîlnire cu cititorii îl înfăţişează mai mult ca pe o victimă. Ultimele două secvenţe – foarte bune ca proze individuale – sînt şi cele mai relevante pentru întreg. A fi capabil să vorbeşti şi să scrii literatură într-o limbă pe care de fapt nu o înţelegi mi se pare cea mai bună traducere a stării de neputinţă a cuiva depăşit cu totul de propria imagine exterioară. Şi nu mă refer aici la cine ştie ce ipostaziere publică, ci la un profil existenţial aflat în devenire, dar resimţit ca străin. Romanul e orientat astfel spre un existenţialism intens ce-i motivează lui Dan Coman automistificarea la care a recurs pentru a forţa limitele înţelegerii de sine.
Captivitatea în interiorul unei limbi germane de neînţeles chiar pentru cel care o vorbeşte oferă concomitent strălucire, grandoare şi prăbuşire identitară: „Mă cheamă Dan Coman şi sînt din România. M-am tras un pas în spate, cu capul zvîcnind de parcă cineva ar fi vrut să mă lovească peste faţă. Gura mi se deschidea normal, în minte vorbele astea le auzeam clar în româneşte, dar vocea mea rostea totul într-o germană sigură din care nu înţelegeam nimic. Dan Coman, am zis şi ce-am auzit n-a fost nici Dan, nici Coman, ci o propoziţie în germană lungă de aproape zece cuvinte“ sau „Voiam să plec, voiam să mă plimb singur prin pădure, să încerc să uit, dar am mai stat o vreme în dreptul maşinii sporovăind, Zinke se înroşise puţin la un moment dat, rîdea şi se sprijinise cu fundul de maşină, îşi trecea mîinile peste fustă şi rîdea, vorbele mele nemţeşti păreau foarte curtenitoare“.
Irezistibil propune atît la nivel secvenţial, cît şi la nivelul întregului o viziune asupra identităţii alienate şi prăbuşite într-un „eu“ imprecis. Transcriu aici un text al lui Dan Coman ce pare un fel de sinteză poetică a romanului. „după o lungă amorţeală mă găsesc iar irezistibil/ tînăr/ şi cu de două ori viteza unui ghepard tînăr alerg/ prin odaie/ îmi dăruiesc o deosebită plăcere. Pur şi simplu/ sorb aerul: sînt bucuros./ abia de-mi pot face faţă (mă recunosc pînă şi cînd/ dansez)./ cu o şiretenie fără seamăn ajung lîngă inima mea. Îmi vorbesc dar trebuie să am grijă: numai/ lăudîndu-mă excesiv/ trec dintr-o zi într-alta./ sînt cu adevărat o fiinţă uluitoare./ nu mai ştiu ce să mă fac: mă găsesc irezistibil./ deschid fereastra şi pămîntul năvăleşte ca o apă/ limpede în odaie“ (Eu).
Ideea disoluţiei persoanei, a sinelui înghiţit de eu, îşi află realizarea textuală completă în gît de lup. Un capitol uşor diferit ca formă faţă de celelalte. Mai puţin dramatism, mai multă contemplaţie şi autocontemplare. Fraze scurte şi sigure, interogaţii fără răspuns. În paginile acestea finale se fac trimiteri pasagere la nucleele narative din restul cărţii. Dar totul pare ireal de îndepărtat, de lăsat în urmă. Totul e redus la cîteva elemente de bază, şi acelea în pericol să-şi piardă fixitatea: „coapsele dispărură şi ele încetul cu încetul şi odată cu ele se topi de la propria-i căldură şi pielea trupului. Stăteam cu capul direct pe covoraş, pînă şi cuiul părea acum destul de departe, destul de sus pentru privirea mea, şi oricum, ochii-mi obosiseră puţin, aşa că i-am închis – şi cînd pleoapele au căzut deasupra lor, ceva îmi căzu peste cap“. O secvenţă compusă din cîteva fotograme succesive oferă spectacolul lent al disoluţiei totale. Fiinţa se resoarbe în ea însăşi şi dispare. Imaginea unui trup nespiritualizat, dar solubil păstrează o ultimă amprentă sonoră: „d great coman, d great coman“.
Volumul Irezistibil al prozatorului Dan Coman convinge printr-o bună gestionare a unor atuuri împrumutate în primă instanţă de la poetul Dan Coman. Autorul reuşeşte secvenţe puternice pe care însă le organizează într-o structură unică dincolo de narativ. Prin asumarea temei identitare şi, concomitent, a tuturor profilurilor rezultate din procesul aproape kafkian al metamorfozelor, Dan Coman se face remarcat şi ca un prozator în adevăratul sens al cuvîntului.
Dan Coman
Irezistibil
Editura Cartea RomÂnească, Bucureşti, 2010, 196 p.
- Articole in legatura
- Debut în proză