OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un autor complet, cunoscător profund al naturii umane în extraordinara ei complexitate este Péter Esterházy, subtil constructor de lumi ficţionale la intersecţia istoriei cu ficţiunea. Inovator în ceea ce priveşte structurile epice, Esterházy reinventează limbajul în paginile Harmoniei caelestis pe măsură ce forjează un nou tip de roman. Asumîndu-şi o deplină libertate în raport cu convenţiile genului, romancierul pulverizează coerenţa şi cronologia, instituind logica intermitentă a memoriei ca principiu esenţial al construcţiei romaneşti. Nu timpul interior determină succesiunea episoadelor, a scenelor şi a personajelor în „povestea“ din impresionantul roman publicat în 2000 şi apărut anul trecut în excelenta traducere a Anamariei Pop, ci ritmul sincopat al istoriei, generatoare deopotrivă de continuitate şi discontinuitate, de tragedii familiale şi drame colective.

 

Concepută ca un diptic, Harmonia caelestis conţine 371 de „Propoziţii numerotate din viaţa familiei Esterházy“ şi 201 secvenţe reunite sub titlul „Confesiunile unei familii Esterházy“: de-o parte, genealogia deopotrivă mitică şi istorică a marii familii al cărei nume „vine de la Luceafăr“, de cealaltă parte, istoria ultimelor patru generaţii Esterházy, al căror destin e brutal deturnat de comunism. Cel care formulează, succint şi foarte exact diagnosticul unei epoci, este străbunicul, ale cărui confesiuni alternează cu relatările autorului-narator, cu cele ale bunicului şi ale tatălui, prinşi, cu toţii, în plasa unei istorii lipsite de orice măreţie: „comuniştii vor pierde pentru că i-au declarat război lui Dumnezeu. (...) Pe termen lung, Sterk şi camarazii lui de idei sînt condamnaţi la pieire, pe termen scurt, eu am pierdut deja totul, mi-a rămas doar curiozitatea (şi puţină frică de moarte!).“ Drama familiei Esterházy reflectă, în fond, destinul frînt al unei întregi naţiuni, soarta reprezentanţilor unei îndelungate tradiţii culturale în epoca barbariei dezlănţuite şi adîncite de puterea comunistă. Sarcasmul pigmentează replicile contelui Esterházy, în dialogul bizar cu „domnul revoluţionar Károly Sterk“, revelator pentru două tipuri de gîndire şi de atitudine aflate în total dezacord. Sarcasmul şi distanţa faţă de propria istorie devin însă şi forme de autoapărare, la care autorul însuşi recurge sistematic în Ediţie revăzută, romanul dezamăgirii absolute, al dez-vrăjirii universului a cărui figură centrală fusese propriul tată, pînă în momentul lecturii dosarelor din arhiva Poliţiei politice.

 

Citite împreună, Harmonia caelestis şi Ediţie revăzută oferă imaginea unei lumi ce stă sub semnul imposturii şi al răsturnării ierarhiei valorilor, o lume în care nimic nu mai e ceea ce pare a fi. O epopee a comunismului ce distruge însăşi esenţa omenescului, o saga a pierderii identităţii odată cu pierderea legăturilor cu tradiţia, dar şi cu eşecul cunoaşterii adevărului. Copleşitoare prin dimensiuni, cele două romane se impun cu forţa unei revelaţii şi impresionează prin vivisecţia necruţătoare pe care autorul o între-prinde în ţesutul familial şi social deopotrivă. Istorie de familie, subiectivă şi dramatică, dar şi istorie a Ungariei şi a Europei, Harmonia caelestis este un impresionant poem epic, închinat Tatălui. Un Tată multiplicat însă în mii de ipostaze, căci nu doar tatăl direct e evocat aici, ci toţi bărbaţii vechii familii aristocratice maghiare al cărei descendent este autorul. O tulburătoare meditaţie pe tema paternităţii şi a relaţiilor dintre taţi şi fii, romanul acesta este şi o pastişă postmodernă, traversată de ecouri intertextuale, un Bildungsroman sui generis, contrabalansat de crunta deziluzie din Ediţie revăzută. Măreţia şi decăderea, nobleţea şi mizeria, adevărul şi minciuna sînt puse faţă în faţă fără menajamente şi fără dorinţa de a scuza abdicările de la valorile tradiţionale, păstrate de-a lungul generaţiilor. Confesiunea are, în paginile autorului maghiar, o funcţie expiatoare, cu atît mai mult cu cît vocile narative proliferează, multiplicînd perspectivele şi conferind naraţiunii adîncime. Cu cît sînt mai multe detalii, cu atît mai absurdă pare lumea în care se naşte tatăl real al autorului, primul membru al familiei care a venit pe lume fără rang şi fără avere, deconectat de la îndelungata istorie de familie. Obsesia detaliilor, a istoriilor individuale este, de altfel, unul dintre elementele ce fac diferenţa între comunişti şi ceilalţi („Comuniştii vorbesc întotdeauna numai despre întreg, niciodată despre detalii. Detaliile le fură.“ – notează, în confesiunile sale, străbunicul) Comuniştii distrug indivizii şi pun, în locul acestora, mase de oameni, lipsiţi de trăsături particulare, fără istorie şi fără memorie.