OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In excelentul articol al lui Gabriel Andreescu „Solidaritatea“ cu Cristian Tudor Popescu (in Observator cultural Nr. 95-96), exista, spre final, o propozitie care e scandaloasa: „Toti sintem de acord ca jurnalistul Adevarului stapineste expresia“. Scandalul vine din faptul ca, fireste, nu toti „sintem de acord“; „toti“ este un cuvint care, de altfel, nu are ce cauta intr-o publicistica eliberata de consens...

Exista o asemanare izbitoare intre „stilul“ Cristian Tudor Popescu si aparitiile acestuia, in carne si oase, pe la diverse televiziuni. Indeobste, CTP-ul apare plictisit ca trebuie – inca o data! – sa vina sa spuna la televizor ceea ce a scris in editorialul din ajun sau din ziua urmatoare. CTP seamana atunci cu un Paler fara paradoxuri si fara pareri – inlocuite cu convingeri concasante –, placid pina incepe sa vorbeasca, pugnace in timp ce o face si potopitor cind tocmai a terminat. Dupa ce-a expulzat ultima fraza ca si cum ar fi cheia de bolta a Adevarului, ziaristul-scriitor se prabuseste ostenit in scaun, rapus de retorica, aureolat de incandescenta ei... Se lasa atunci o tacere dura, ca un ecou de satir, pe care moderatorul o vegheaza cu religiozitate – si-un strop de invidie: the Master has spoken! Nu mai e nimic de spus, nimic de comentat; cel mult, se poate broda in continuare pe firul de foc al Cuvintului CTP-ist.

Scrisul sau este caracterizat de aceeasi implacabila impostatie. Dezertat de dubii, fragezit de feeling, el ridica Ideea la puterea imprecatiei si locul comun la puterea Ideii. Fiind atit de prezent, prin multiplele fatete ale interesului sau, CTP-ul nu are timp de nuante; „nuanta“ este, de fapt, ceea ce a ramas pe fundul cutiei sale atunci cind din ea au tisnit, viguroase, comentariile politice, literar-artistice &culturale. Absenta nuantei nu este pacatul personal al lui CTP; este regula publicisticii curente. Dar CTP a facut din aceasta absenta un stil. Caci simbolul publicisticii sale este maciuca, asa cum slabiciunea ei declarata este sentimentul. Atunci cind CTP vrea sa exprime un adevar robust si incasabil, recurge la maciuca; atunci cind vrea sa sensibilizeze, apeleaza la „fluierul duios“.

Problema este ca, daca maciuca stilului poate fi un instrument util uneori in chestiuni legate de politica (CTP poate fi amuzant, caci are energia enormitatilor) sau sport (unde are curajul contra-curentului), combinatia acesteia cu „fluierul“ in chestiuni legate de Arta &Cultura produce intotdeauna un kitsch. Convins ca gustul sau trebuie sa intereseze pe toata lumea, CTP lasa atunci garda jos, descoperindu-se. Si e induiosator sa-i urmaresti argumentatia despre o carte, un film sau un spectacol de teatru: emotiile sale sint romantioase, interpretarile pedestre, gustul comun. „Atacul“ (un amestec de doina si dum-dum) are aplombul unei sarje si eficacitatea unui ponei. In viziunea sa (panoramica &tehnicolor), padocul „Adevarul S.A.“ devine un cimp de lupta globalizat, gindurile niste ghiulele transfrontaliere iar artistii, victimele sigure ale verdictelor sale vertiginoase. („Pagubele colaterale“ sint, invariabil, chiar operele.) Il simti parca pe autor lasindu-se pe spate, in sa, satisfacut ca a mai pus o caramida la edificiul Culturii... Si e foarte adevarat: a pus-o; dar caramida e din BCA.

Faptul ca „stilul CTP“ are atita trecere – nu doar printre cititorii grabiti ai publicisticii cotidiene, dar chiar printre citiva esteti – poate fi explicat (si) prin „raptul“ psihologic pe care-l produce. Pentru primii, CTP-ul este furnizorul cel mai fiabil al unui orizont de asteptare din care finetea analizei, subtilitatea demonstratiei si eleganta retorica au fost exilate. CTP vorbeste pe limba consumatorilor de presa post-’89, facind sinteza intre Cristoiu, Tuca si Diaconescu: o gazetarie „dintr-o bucata“, frusta si fara fasoane. Pentru ceilalti (uneori, si pentru primii), jurnalistul nervos si drastic este Scriitorul presei de tranzitie, „veriga tare“ a interstitiului social – parte om din popor, parte elita. Elitele il gusta, de altfel, tocmai pentru ca este altceva: barbarul ce le-arunca in fata „adevarurile primare“. El este cultivat conform regulii fundamentale a ipocriziei sociale: cind nu-l poti dovedi, te unesti cu el. E mai bine sa-l ai „amic“ pe CTP decit dusman!
Dar mai este ceva in aceasta „mezalianta“ – cum o numeste, foarte just, Gabriel Andreescu; este fascinatia frustetii asupra unui grup grizat de sofisticarie. Desucherea colocviala careia i se deda public CTP este luata drept antidot pentru decadenta; masturbatia argotica, drept virilitate aurorala; Ersatz-ul expresiv, drept semnal seminal – intr-o lume (culturala) confiscata de jargon si impotenta comunicativa.

CTP este, esentialmente, un „comunicator“ – mai util atunci cind transmite mesajele generale decit atunci cind ne impartaseste umorile personale... Doar ca, desigur, el nu va renunta niciodata sa ni le comunice, o data ce-a ajuns la notorietatea actuala: minat la modul patetic de veleitarismul exhaustivitatii si de vocatia misionariatului, el va continua sa lanseze, febril, „liste“, „antologii poetice“ de buzunar, pe care cei care-l tamiiaza nu dau doi bani si de care cei tamiiati de el (uneori, aceiasi) se folosesc egoist. Si astfel, „Autorul total“ devine simpla unealta... Adica ziarist. Ceea ce, daca te cheama Cristian Tudor Popescu, e trist.