OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

profil

Autoshow, revista bilunara de automobilism. Editor general: Dan Vardie. Art director: Jean Louis Boisnard. Editor-coordonator: Andrei Taflan. Secretar general de redactie: Florin Oprea. 66 de pagini color despre ultimele noutati in domeniul industriei auto-moto mondiale si romanesti. Numarul 60, pe care il prezentam, este – dupa cum putem citi in editorialul lui Dan Vardie – un numar dublu, „de vara“. Informatii privind vinzarile si importurile de autoturisme, preturi, aparitii „ultimul racnet“, concursuri auto si de motociclism etc. In centrul revistei, citeva pagini – in „exclusivitate nationala“! – despre viitoarea Dacia SupeRNova face-lift, ce va fi comercializata incepind cu ianuarie 2003. „Chiar daca mai-marii de la Dacia nu au divulgat nici o informatie“, Autoshow o face, prezentind „desene spion“. In ceea ce ne priveste, am vazut, ne-a placut – deci dam mai departe!


la colt

Sub un motto din Tudor Arghezi: „Moralistii sint firi complicate, ei prefera comisionul“, cotidianul Evenimentul zilei de simbata 27 iulie publica un Post-scriptum la Folkul si porcul: Cealalta fata a lui Adrian Paunescu, un pamflet distrugator la adresa bardului de la Birca, atribuit lui Eugen Barbu si extras din Arhivele Serviciului Roman de Informatii. Textul este un post-scriptum al unui pamflet (Folkul si porcul) care a circulat in mediul jurnalistic in toamna lui 1985, dupa incidentul de pe Stadionul „Petrolul“ din Ploiesti care a dus la suspendarea Cenaclului Flacara. Se stie ca in acea vreme intre cei doi era un „razboi deschis“... Iata si pamfletul – fara alte comentarii: „A fost nevoie sa moara in orasul Ploiesti citiva copii nevinovati, mintiti de un saltat pe care nu l-ar fi oprit nici un regiment de puscasi din paranoia lui inconstienta. Pentru ca bivolul simtea nevoia sa mugeasca. Pe toate undele, pe toate canalele de televiziune. De neoprit in furia lui, asa-zis patriotica, in care niste zdrangari il acompaniau, el facea pe Bob Dylan, recitind: Eu sint bolnav de dumneavoastra, Tara..., dar el era bolnav de spert, de luare de mita. Aceeasi nenorocire ce a indoliat atitea familii avea sa desfunde haznaua fara fund pe care nici cel mai imaginativ reporter nu ar fi banuit-o. Noi credeam ca pe el il durea soarta Romaniei, si el facuse din isteria sectanta pe care o conducea cele sapte vaci grase biblice: cu Avram Iancu la git si cu labele in bugetele judetene, teroriza autoritatile, cerindu-le sa fie intimpinat la hotar cu piine si sare, de parca ma-sa il fatase calare.

Sosea cu o caravana de tutari, facindu-i-se pirtie cu girofar si sirene, cazut adinc intr-un Mercedes in care-si dicta versurile sale de sorcova unei secretare ce se uita la el ca la Petrache Lupu si saraca nici nu era departe de adevar... Nu facuse el din Birca, o comuna pirlita, Maglavitul anilor nostri? Nu veneau cei rosi de buba minzului, de trinji, de falcarnita, la ceara lui, ca sa-i mintuiasca?! Nu avea el o satra de sarlatani care vindecau muribunzi, contra cost, cu spinz, rourusca si alte buruieni? Nu ne cerea el sa ne hranim cu terci, cu borhot de urzici, in timp ce inghitea turme intregi de vaci si boi? Sa traiesti din comertul cu speranta de viata a nefericitilor, sa-i lasi pe niste escroci sa vinda prafuri, amestecate cu citostatice, ca la bacanie, contra 400 lei portia, si sa iei din vinzarea cu toptanul remiza, ca un chelner, la impartirea prazii! Asta se mai numeste ca esti poet? Pezevenghiul alesese muza cu bisari, cum zicea odata autorul Cuvintelor potrivite. Ma gindeam la soarta poetilor mari ai acestei natii: Eminescu a murit sarac si bolnav, Goga a zacut prin temnitele maghiare pentru un crez national. Blaga cerea ca student la Viena o masa saraca, si Flaimucea asta are patru case (dintre care cea de la Birca pozata pe cartile postale, ca monument istoric) si cinci masini la scara: una a ONT-ului (contra a 275.000 lei pe an numai benzina si celelalte), un Trabant pentru taticu, cu care se carau alimentele, atentiile si chiar unele fetite la domiciliu (ca batrinului i se scula si lui), o Dacia pentru luarea ochilor, un Mercedes pentru reprezentare si un ARO cu care se urca pe la stini, dupa oitele proprii, dupa brinza si cascaval.

Si, de!, cascaval era cam groscior! La Tirgu Mures, o artista cu sot pe post de peste; pe la nu stiu ce han, fetitele de nici 16 ani; alta, acasa, mai mica decit propria odrasla feminina, o solista de la Hotel Flora, ca sa-l invete cum sare nebunul peste cal; violuri prin porumbi, omul venea din mediul rural si ii trebuiau senzatii tari, adica mustul pamintului, concursuri de virtuozitate erotica; pasa si la generatia urmasului sau cite unele bucatele mai fragede. Cioflingarul nu era lipsit de generozitate. Aciuise la curtea sa si o fata bolnava de Doamne fereste, pe care ar fi trebuit s-o vindece un doctor, dupa ce-i lasase in palma patronului o jumatate de milion pentru reclama. Acest vraci care vindeca in serie cancerul cu pelicula fotografica a mai apucat sa omoare 50 de insi tocmai in Argentina, unde se refugiase, si a sfirsit eroic, ucis chiar de boala pe care zicea ca o invinsese. Vampirul avea imaginatie. Se spune ca intr-un loc spintecase un porc si virise in el o fata cum o facuse maica-sa, adica piele in piele. Cu un asemenea individ literar poti sa iesi in lume fara multe riscuri. Nu a invatat el la Iowa, unde si-a facut studiile universitare, ca sa spunem asa? La Bucuresti era repetent, il treceau numai de spaima, fiind mare, urlind, dind cu pumnul in masa, terorizindu-si profesorii, iar cind nu mai mergea astfel lua cite un cur de ministru la cunilinctie. Si totul era OK. Sa fi intirziat prin America ai fi auzit de un alt Dillinger sau Capone, si ei niste incepatori fata de acest sut cu inalta scoala a ciordelii.

La Breaza, Nosferatu a construit un bunker in care s-ar fi simtit bine si Hitler, in ultimele sale zile. Pe aici puteau fi vazute turme de oi, vaci, boi, porci (numai hrana acestora a cintarit intr-o luna doua tone si jumatate de porumb, luat prin teroare de la un CAP), sute de curcani care erau vinduti la alimentara, cu conditia expresa ca ghiarele pasarilor sa-i fie restituite, pentru ca inventivul angrosist avea si o mica industrie de curele de ceas ce aduceau cu pielea de sarpe. Nimic nu se pierde, totul se transforma.
Clanul bine organizat din jurul maestrului cotiza contra unor procente bine stabilite. Copiii cistigau si ei 12.000 lei buni pe cap de om, nu 15.000 cum a dezmintit in fata unui amic. Taticu numara la chenzina si el 15.000, iar la sfirsit de luna alti 15.000. Amanta, adusa acasa la proclet de propriul parinte, pe post de cintareata, in virsta de 16 ani, incasa 30.000. Soferul, 500 pe seara, numai pentru ca aranja reflectoarele care sa-l lumineze mai bine pe noul Mesia. Dar inventivitatea acestui farseur depasise orice imaginatie: cumpara masini cu aprobare speciala si le revindea la pret dublu. Unui actor i-a oferit un astfel de vehicul, paradit deja, desi pretul era inmultit cu doi. Asta nu l-a impiedicat pe boss sa-l concedieze din cenaclu. Cine i se putea opune?
Cind il apuca piosenia, mergea la manastiri, de unde lua cu japca icoane inscrise in patrimoniul national, si ele pe baza unui salut sau a unui pret de nimic. Pe copii ii tinea in Noaptea de Inviere la cenaclu, dar acasa se vede treaba ca se inchina mai des. Una din locuintele sale fusese cumparata de o matusa, cu o pensie de 700 lei pe luna, si care reusea sa adune din micile ei economii doua milioane.

Era un bordei de casa, pe care un mucalit scrisese intr-o noapte cu smoala «casa porcului». Stia el ce stia. Imobilul, bineinteles, a fost oferit, dupa moartea beneficiarei, cui credeti?, maestrului, printr-un testament aflat in casa de bani a domniei sale. Aceasta desi pe bulevardul Dacia statul ii oferise un apartament, pe care samsarul il subinchiriase, ca si vila de la Breaza. Cine l-a vizitat marturisea ca avea si biblioteca: un perete de carti pe care le cumparase, spre stupefactia unui anticar, la metru, care anticar, intrebindu-l ce titluri ar fi vrut sa cumpere, a primit de la Marele Draibar aceasta replica demna de Bernard Shaw: Nu ma intereseaza titlurile, este suficient ca rafturile au fost umplute cu volume cit mai aratoase!
Anchetatorii au confruntat cifrele spectacolelor anuntate in cronicile din revista personala cu numarul biletelor vindute si au gasit o diferenta colosala. Se vindeau bilete false sau geambasul umfla cifrele numai din fudulie?! Poate vom afla adevarul. Se vorbeste de cifre uriase. Vila de la Breaza nu l-ar fi costat mai nimic pentru ca totul a fost facut cu munca voluntara, cu materiale de la Barajul Paltinului. Cit despre cherestea, se spune ca o padure de citeva hectare ar fi fost pusa la pamint pentru mobila lui, pardosirea odailor si alte daraveri. Pina una, alta, groparul a nenorocit multi artisti cinstiti, tragindu-i sub malul lui puturos si umplindu-i de zoaie...
Umbla gol prin hoteluri, de fata cu intreaga-i curte de muieri, argati si tucalari, ca Napoleon si Churchill, ca Dumnezeu insusi care poate fi vazut in acest costum. Mastodontul scria despre datoria fata de patrie, dar cind a fost sa-si exercite serviciul militar s-a dat lovit de boala lui Calache. Inca nu-i prea tirziu sa-l incorporeze cineva; feriti popota ca martafoiul lasa trupa fara mincare si fuge si cu marmitele companiei“ (Arhivele Serviciului Roman de Informatii, fond D, dosar nr. 10947, vol. 19, ff. 80-85).


conflict

In Cotidianul de joi 25 iulie 2002, Nicolae Breban raspunde, intr-un post-scriptum, unui articol – semnalat si de noi – al lui Dorin Tudoran, unde fusese taxat pentru recentele declaratii formulate in legatura cu problema revenirii in tara a lui Paul Goma. Replica nu e insa numai confuza, ci si in afara de subiect, dupa cum se poate vedea: „«Calomniez, calomniez, il va rester toujours quelques choses». Pare a fi lozinca fostului poet D. Tudoran, ce a luptat aprig cu dictatura pentru a parasi Romania. Si a reusit pina azi.
Cu un deceniu in urma m-a atacat cu brutalitate in revista 22. Amestecind sferturi de adevar cu minciuni grosolane si false amintiri. Ulterior, conducerea revistei 22 mi-a cerut scuze si se afla, pasamite, in proces cu sus-numitul poet.
In tineretea sa, D. Tudoran a fost scos din mizerie de doi redactori-sefi pe care, apoi, conform firii sale, a vrut sa-i dea afara. In numele dreptatii si adevarului, se-ntelege!
De-a lungul carierei mele, lichelele m-au amuzat si agasat deopotriva. D. Popovici m-a amuzat, D. Tudoran incepe sa ma agaseze. Recunosc ca mi-este si putin mila de un fost tinar amic (pe care l-am gazduit si purtat prin Europa) si de un fost talentat poet ce nu-si gaseste locul si linistea. Oricum, daca as scrie vreodata un roman al ingratitudinii, nu l-as alege pe Tudoran drept erou: e mult prea agitat ca sa fie verosimil si un prea prost actor al acelei ambitii, pe care o cunoastem cu totii, ce reclama: „da-te la o parte (in numele «dreptatii») sa ma asez eu!“.

Raspunsul lui Dorin Tudoran nu a intirziat prea mult. El a venit in Cotidianul din 1 august 2002 printr-un articol intitulat, expresiv, Breban – fata fara chip. Afirmatiile romancierului sint demontate punct cu punct: „Editorialul meu din 18 iulie a.c. l-a iritat pe dl Nicolae Breban. Domnia sa imi acorda joi 26 iulie un post-scriptum in Cotidianul. As fi luptat aprig cu dictatura pentru a parasi Romania. Dl Breban minte prin omisiune. Intii am luptat cu dictatura exact spre a imi pastra tara. Cind am inteles ca pierdusem batalia, da, am luptat spre a mi se respecta cel mai trist dintre drepturi – dreptul de a emigra. Inca un enunt al dlui Breban este identic cu efortul Securitatii, care cauta sa acrediteze minciuna ca tot ce am facut a fost spre a emigra. Ce triumf pentru dl Breban expatrierea mea: «Si a reusit pina azi.»! [...] Conducerea revistei 22 i-ar fi cerut scuze dlui Breban pentru a fi publicat un text al meu, iar astazi s-ar afla in proces cu «sus-numitul poet». Nu am cunostinta de scuzele cerute dlui Breban. Daca ele exista, cred ca prezentarea lor a fost o eroare, fiindca nu-mi amintesc nici ca dl Breban sa fi incercat, nici sa fi reusit sa dovedeasca vreodata ca afirmatiile din raspunsul pe care i l-am dat in 22 erau neadevarate. De asemenea, nu am stiinta de vreun proces in care s-ar afla cu mine azi conducerea revistei. Chiar de ar exista unul, el nu ar avea cum urmari apararea onoarei dlui Breban, cum s-ar putea intelege din galimatiasul Domniei sale.

«In tinerete» as fi fost «scos din mizerie de doi redactori-sefi» pe care, mai apoi, as fi incercat sa-i dau afara. Adevaratul moment de mari greutati, si nu doar materiale, al vietii mele l-a constituit perioada in care prietenul dlui Breban, fostul ministru adjunct al Securitatii, dl Nicolae Plesita, a conceput planul distrugerii mele. [...] In editorialul care l-a «agasat», consideram ca dl Breban nu poate sa se implice, credibil, in demersul revenirii dlui Goma in Romania fara ca, in prealabil, sa faca doua lucruri. Mai intii – sa prezinte scuze dlui Goma pentru tot ce a intreprins impotriva Domniei sale, inainte si dupa decembrie 1989. Apoi – sa-l infrunte public pe dl Nicolae Plesita, de la care aflam nu doar ca era prietenul dlui Breban, pe care il ajuta in chestiuni de spatiu locativ si de la care a primit un Inger de gips cu autograf, dar ca l-a «brichisit» pe dl Goma, care a plecat in Occident condus la aeroport cu masina chiar de dl Plesita.
In fapt, ii ofeream dlui Breban o ultima sansa. A ratat-o. Pentru mine, dintr-un imens semn de intrebare, Domnia sa devine un sumbru semn de exclamare. Fiindca ori accepti afirmatiile dlui Plesita, ori iti oferi serviciile pentru revenirea dlui Goma in tara. Tertium non datur. Despre ce moralitate poate fi vorba cind, pe de o parte, accepti perpetuarea imaginii calomnioase a unui agent Goma, dar, pe de alta parte, te oferi sa-i faci rost de casa si loc de munca? Slava Domnului, Romania nu de prosperi fosti agenti ai Securitatii duce lipsa“.
In fine, post-scriptum-ul lui Dorin Tudoran e devastator: „P.S. «Calomniez, calomniez, il va rester toujours quelques choses» (sic!) este o varianta jenant schilodita a celebrei «Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose». Trist, dar cu totul previzibil la cel mai academician dintre autodidactii romani“.


de ici, de colo

In editia de duminica 28 iulie a Evenimentului zilei, colaboratoarea noastra Luminita Marcu publica un articol nimicitor despre ultima carte de versuri a Anei Blandiana, premiata anul trecut de Uniunea Scriitorilor. Este unul dintre cele mai dure texte care s-au scris pina acum despre cunoscuta poeta. Dincolo de tonul aprins, el ni s-a parut simptomatic pentru noile tendinte ale receptarii actuale si – de asemenea – un bun prilej de a reflecta asupra mecanismelor de validare din cimpul nostru cultural de inainte si de dupa 1990: „De peste patruzeci de ani avem o regina necontestata a liricii feminine romanesti: Ana Blandiana. E intangibila. Si asta din considerente care n-au de-a face cu literatura: se zice ca s-ar fi opus regimului comunist si ca lumea o iubea inainte de 1989 ca pe o eroina. Nu m-am lamurit din ce motive scredem, totusi, ca pentru grupajul de poeme contestatare din 1988 al revistei Amfiteatru, soldat cu interzicerea partiala a dreptului de publicare n.n.t pentru ca mare poeta a facut-o regimul comunist si nu libertatea, dar, in fine, o eroina in plus nu face rau la nimeni. Asa cum n-a facut rau nici regimului comunist care si-a vazut de cincinale si congelari, care ne-a furat copilaria si ne-a umilit pe vecie taman in timp ce scriitorii benchetuiau la sarbatorile metaforei. Dupa ’90 a devenit si mai intangibila pentru ca a fost simbolul Pietei Universitatii si daca dadeai in Ana Blandiana dadeai in ideea de opozitie. Apoi a devenit simbolul GDS-ului, al societatii civile, al cistigatorilor din 1996. Adica numai lucruri bune si frumoase, in care am crezut orbeste si care si-au dovedit ineficienta in mod dramatic. Anul trecut a luat Premiul Uniunii Scriitorilor. Pentru o carte de inedite, cu titlul Soarele de apoi, aparuta la Editura DU Style. Am cautat cartea la toate librariile, am sunat la editura, am cerut-o in stinga si-n dreapta. Nimic. Ma intreb, ca intotdeauna in zadar, care o fi fost tirajul real. De curind am gasit-o ratacita intr-o redactie. Citesc si recitesc si nu-mi vine sa cred. Coperta romantioasa, cu o poza din tinerete a autoarei spalata de valurile marii, ascunde comori de umor involuntar, de rime infantile, de imperecheri ieftine de cuvinte, de efecte facile si un prost-gust de fond care a trecut atita amar de vreme drept culmea rafinamentului“. Urmeaza citeva exemple, apoi concluzia cade ca o ghilotina: „Nu cititi posta redactiei, acestea nu sint versuri ale unor poeti rataciti, ci ineditele marii poete Ana Blandiana. Iar volumul, plin de asemenea nestemate, a fost premiat anul trecut de Uniunea Scriitorilor“.


Radiografii amare

De o luna incoace, Mircea Cartarescu si-a reluat rubrica saptaminala din cotidianul Curentul, intrerupta in urma cu doi ani. In fiecare week-end, colegul nostru publica articole de atitudine referitoare la cimpul cultural romanesc, asa cum se vede prin ochii unui scriitor proaspat intors din Occidentul european. Sint radiografii sincere si amare, in care dezamagirile, poate exagerate pe ici, pe colo…, sint exprimate fara menajamente. Redam, in cele ce urmeaza, citeva fragmente, speram ilustrative, cu nadejdea – desarta? – ca ele vor da, multora, de gindit...
Imperiul si anarhia (29-30 iunie): „Viata literara e azi mai dezmembrata ca Orfeu, cum ar zice Ihab Hassan. Editurile au acceptat tot mai putine scrieri contemporane ale autorilor romani. Deodata totul a fost impins catre pauperitate, obscuritate, derizoriu. S-a scris tot mai putina literatura originala, pentru ca intr-o lume asistemica nu pot exista nici stimulenti materiali, nici simbolici [...] care sa indemne la scris. «In absenta stapinilor», grupurile boeme si gregare au inceput sa impuna criterii si nume, colportind informatii despre carti necitite si autori neiubiti.

Aventurieri si seniori ai razboiului au incercat in repetate rinduri sa ia puterea si sa-si impuna vasalii. S-au facut si desfacut aliante. S-au purtat razboaie, cu cit mai locale si mai insignifiante, cu atit mai singeroase. S-au purtat si se poarta polemici invaluite in praf si fum. [...] Cultura valorii (caci, cu toate limitele si scaderile lor, criticii anilor ’60 au iubit literatura si au impus o cultura a valorii) a fost inlocuita de o cultura a urii fata de valoare, a apararii feudei proprii cu orice pret, fie el si al ipocriziei, sperjurului si crimei in efigie. [...] Ceea ce se-ntimpla in cultura romaneasca de azi, baltirea asta paradoxal agresiva, n-are nici o legatura cu postmodernismul, nu e nici macar caricatura lui [...] a iesit la suprafata acel gen de mitocanie densa, abisala care prospera exact in apele tulburi ale anarhiei“.
Un razboi pierdut (6-7 iulie): „Un reactionarism fundamental a revenit la toate nivelurile si in cultura. Il gasesti in invatamint, in institutiile culturale (ginditi-va la ce se-ntimpla in cinematografie), in rindurile scriitorimii. Incercarile de schimbare de canon au esuat. Incercarile de deschidere catre spiritul autentic occidental nu au fost urmate, ci au stirnit, dimpotriva, o reactie de adversitate si ura. Ginditi-va cum sint demonizate azi, in cultura romana, concepte liberale fundamentale ca postmodernismul sau corectitudinea politica. Incet dar sigur, viata culturala s-a-ntors pe fagasul balcanic atit de binecunoscut, cu binecunoscuta conspiratie a mediocritatii, cu binecunoscutele coterii si incilceli de interese, cu totala lipsa de apetit pentru insasi literatura de azi, pentru cultura insasi dintotdeauna. [...]

Se scriu cronici in care sint laudati doar prietenii si aliatii literari ai criticului (azi e aproape o regula), se acopera de ocari pe care hirtia n-ar trebui sa le-ndure orice autor in care se simte un concurent. Intors de curind dintr-un spatiu civilizat, am fost izbit si naucit de aceste bolgii. Nu pot decit sa ma-ntreb, in privinta cite unui scriitor roman tipic (din pacate), care crede ca talentul justifica orice (calomnia, denigrarea, injuria etc.): [...] cum poate trai el cu el insusi, in aceeasi piele, fara sa-i crape obrazul de rusine? Nu ma refer aici la cei care au fost reactionari inca de la-nceput, grupati, cum se si cuvine, in jurul Academiei, al primului academician si-al spiritului academic in sensul cel mai rau al cuvintului. De la ei nu mai e nimic de asteptat, daca a fost vreodata (cititi macar o data, ca sa va convingeti, Cronica romana...). Insa, din pacate, vad pretutindeni, chiar intre oameni pe care cindva i-am admirat, o revenire a grobianismului, a marginirii, a reducerii vietii culturale la jocuri de interese complet in afara singurului fapt care innobileaza arta: valoarea adevarata. Vad si o recrudescenta a sexismului, in unele cazuri chiar a rasismului, a unui elitism fara elite, o reluare obsedanta si sterila a unor problematici perimate de decenii. Nu e vorba aici de faptul ca Fanus Neagu sau Aurel Mihale sint in continuare premiati de cele mai importante institutii culturale [...], ci de fanusizarea si mihalizarea celor care le-au dat aceste premii si care au aplaudat aceste premii. Nu e vorba, in alta ordine de idei, de conservatorismul nobil, necesar, al lui Horia-Roman Patapievici, ci de spiritul reactionar si excesiv cu care cartea lui a fost aparata de unii si care a depasit cu mult virulenta atacurilor initiale. S-a vazut, in acest ultim caz, cred eu, ca multi comentatori au folosit, de fapt, polemica in jurul unei carti ca sa-si dezvaluie violentul resentiment fata de un centru neo-liberal de putere culturala, care reprezinta una dintre foarte putinele enclave autentic deschise catre Occident pe care le avem in Romania de azi.

Aceasta concertata «overreaction» m-a speriat si m-a lamurit. Ea a aratat cit de putina dreptate avea Nicolae Manolescu cind afirma, o data, ca azi puterea culturala ar fi in miinile optzecistilor. [...] Reactia antioptzecista (politica, ideologica si culturala) e dominanta culturii romanesti contemporane. Raspindita, din motive diverse, atit intre cei mai in virsta cit si printre cei tineri [...], ea este astazi triumfatoare aproape pe toate fronturile. Nu pot urma decit, asa cum am prevazut odata, un inghet al criteriilor de etica profesionala si intelectualism pe care aceasta generatie le-a propus“.
Erotism si pornografie (13-14 iulie): „Generatia ’90, autorii din jurul lui Boerescu, al revistelor Prostitutia si Playboy, au crezut ca revolutioneaza limbajul literar daca imping obscenitatea pina la limita si (mult) dincolo de ea. Fortarea prin scatologic si obscen a limbajului este importanta si poate fi sustinuta estetic. In definitiv, literatura biografista reflecta lumea in care traim si care e lumea baietilor de cartier, a galeriilor de fotbal, a lui Garcea, a formatiilor de gangsta rap. Niciodata de doua sute de ani vulgaritatea noastra n-a fost mai mare. Dar a fi vulgar nu inseamna a fi erotic, dimpotriva. [...] Azi, publicul romanesc nu mai poate fi socat de cuvinte. Revistele porno isi expun carnurile pe toate tarabele. Limbajul pe care-l auzim in jur e mai colorat ca oricind. Orice copil cunoaste-n detaliu toate combinatiile posibile si imposibile la un sex-party. Cu toate acestea, Gheorghe Craciun are dreptate cind sustine ca sintem un public fundamental nepregatit pentru (si gata sa puna la zid) o literatura cu adevarat libera din acest punct de vedere“.

O divagatie (21-22 iulie): „Ai putea fi cel mai corect om din lume si totusi te vor uri, nu pentru ceea ce esti, ci pentru ceea ce reprezinti. Aceasta ura initiala, ireductibila, va fi apoi rationalizata sub forma reprosurilor aduse imaginii tale si scrisului tau, va lua uneori forme violent pamfletare, dar alta data unele sobre si «obiective», mult mai eficiente. Afirmatiile tale vor fi rastalmacite, deformate, folosite ca mijloace de incitare impotriva ta. Si se va demonstra «sine ira et studio» fie ca n-ai scris niciodata nimic bun, fie ca ai facut tu ceva odata, dar acum esti complet terminat. Va fi demontat punct cu punct mecanismul prin care ai fost inventat de un critic sau de o editura. Sau pur si simplu vor fi marturisite direct saturatia de numele tau, insuportabilul situatiei pe care ai creat-o in literele contemporane: «Tot tu, domnule, mereu tu iar si iar? Pai asta-i un fel de totalitarism. Ce, nu mai exista si altii pe linga tine?». Ba exista, ai spus-o mereu, dar nu asta e problema. [...] Stii un om care i-a luat deoparte pe toti prietenii tai si «le-a deschis ochii» in privinta ta: esti un Marin Sorescu optzecist, un tradator al generatiei tale, un egoist, un obsedat de glorie si de premii.

Stii pe altul care te-a acuzat ca vrei premiul Nobel (!), intr-un mod in care poti acuza pe oricine de orice. Stii pe al treilea care, scriind despre doua volume consecutive ale aceleiasi carti, amindoua produse de mintea ta si de convingerile tale artistice, aceleasi dintotdeauna, nu gasea destule superlative pentru primul, iar azi n-are destule injurii pentru al doilea. Ai auzit fapte care ti se reproseaza: inimaginabile calomnii. [...] Ai devenit un «caz» despre care nu se mai scrie obiectiv, cind tu esti doar un om care scrie niste carti cu bruma de energie care i-a fost data. Care vrea ca efortul sa-i fie respectat, nu deformat ideologic. Ai vrea uneori sa fii un complet necunoscut, un debutant a carui carte sa fie citita genuin, fara uriasa incarcatura afectiva prin care iti sint discutate acum, la un colt de masa sau intr-un colt de revista, cartile. [...] Lovinescu n-ar fi facut niciodata una ca asta. Este si motivul pentru care a ramas si il avem si acum drept model. Nu a lasat sentimentele si resentimentele sa se amestece in judecata critica. A fost impartial, in ciuda multelor atacuri venite uneori chiar si din partea celor pe care i-a cultivat si laudat. [...] Si nu se poate altfel. Altfel lumea literara devine o jungla de interese si coterii meschine, in care nu se poate trai. In care ia premii cine trage sfori, e laudat cine bea cu criticul la masa, e discreditat cel de care se tem cei mai multi. Si care va continua sa-i sileasca pe autorii incomozi, cei care strica jocurile, sa plece, sa dispara oriunde, dupa buna noastra traditie.
Pui ziarele la primul cos si te juri ca nu mai dai banii alta data pe ele. Dar le vei cumpara totusi mereu si mereu. E si acesta un masochism. Iti zgindari rana, tragi de coaja de pe ea. Cei care vor sa-ti faca rau vor reusi intotdeauna. E victoria lor, consolarea lor poate“.

Putina etologie (3-4 august): „Lumea literara e o lume in mare masura dominata de mize simbolice, desi nici cele economice, direct politice sau erotice nu lipsesc. [...] Asa incit masinaria puterii culturale, facuta de fapt sa consfinteasca valoarea literara, «obiectiva» [...] si sa construiasca ierarhii cel putin provizoriu valabile, e aproape intotdeauna confiscata si fortata sa functioneze pervers, generind prin politici de grup valori virtuale, iluzorii, dar absolut necesare indivizilor concreti. Pentru a hrani orgoliul acestora [...], grupurile dezvolta cimpuri ideologice menite sa dizolve, sa reduca, sa minimalizeze tot ce ar putea fi valoare «obiectiva» in grupurile rivale. [...] Paradoxul este ca, in cele din urma, tot valorile «obiective» justifica acest carambolaj cultural, care, sprijinit doar pe aerul speculatiilor de putere, se surpa altfel ca un castel de carti de joc. Lucru care se intimpla, de fapt, in aceste triste zile, cind, in lipsa unor elementare criterii de disociere a liniilor si punctelor de catastrofa ale valorii (datorita disparitiei arbitrilor care sint criticii), nu auzim, venind dinspre lumea noastra literara, decit huruitul greu al regilor, reginelor, valetilor si asilor de o zi care se prabusesc intr-o derizorie apocalipsa“.