OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Avangarda

Avangarda este un termen care nu inseamna nimic. Pentru mine, ca si pentru multi dintre cei cu care am lucrat si alaturi de care am luptat, acest aspect al artei si al institutiilor sale nu are nici o semnificatie. Eu nu m-am simtit niciodata „artist de avangarda“. Intr-o viata, se intimpla ca un pictor sa ajunga o data sau de doua ori la moda. Prima data la debut, atunci cind prezenta sa marcheaza o anumita schimbare si, uneori, pentru a doua oara, atunci cind este recuperat, fiind nevoie de el pentru a legitima o noua tendinta a modei fata de care i se cauta o anumita afinitate.
Fiecare a trecut pe acolo si multi au si ramas!

Moda si avangarda inseamna, mai mult sau mai putin, acelasi lucru.
Pe vremea cind luptam impotriva Scolii de la Paris, in anii ’60, nu exista nici cea mai mica posibilitate de a expune un tablou figurativ. Nici o galerie nu gasea de cuviinta sa expuna altceva decit abstractii lirice franceze.
Eu sint unul dintre cei care au contribuit la schimbarea acelei stari de lucruri. Iar in acel moment, noi eram la moda. In aceeasi situatie se mai gaseau miscarea pop art in Statele Unite si asa-numitul figurativ englez.
Exista insa un anumit tip de arta care nu se demodeaza niciodata; unii ar spune ca e o fatalitate. Este de-a dreptul surprinzator cum anumiti artisti proveniti din „minimal“, din „conceptual“, din acea „arte povera“, din „land art“ sau din „body art“ etc. continua sa fie la moda. Acestia ma fac sa ma gindesc la batrina pereche de hippies, deformati de liftinguri si asudind sub peruca inchipuita de Kubrick in Portocala mecanica.
Cu mai bune sau mai rele, tot acest microunivers sfirseste prin a-si gasi un loc in structurile muzeului.
Ambroise Vollard spunea: „Pictura nu se cumpara, se vinde“.


Fiinte solitare

Pictorul spaniol a avut intotdeauna o capacitate surprinzatoare de a se adapta si de a participa in chip pasionat la cele mai dificile, oculte si sofisticate aventuri ale vremii sale.
Artistul iberic, destul de adormit cind se afla de partea asta a Pirineilor, dar visind la o Europa deschisa si dinamica, se lanseaza cu usurinta – o data trecut de partea cealalta a granitelor, cu micul sau bagaj cultural si vestimentar – in babilonia picturii europene, al carei protagonist devine, uneori.
Pictorul spaniol a participat si participa, cu mai mult sau mai putin succes, la aventura artei contemporane si moderne.
Picasso, Gris, Julio Gonzáles, Domínguez, Miró, Gargallo, Luis Fernández au intrat cu naturalete in batalia pentru modernitate, plini de curaj si fara complexe.

Este vorba despre artisti care, inainte de a se exila la Paris, nu vazusera vreun tablou, nu mingiiasera vreo sculptura moderna demna de acest nume si care au marcat apoi in chip hotaritor, prin personalitatile lor, istoria artei acestui secol, pregatind si modificind formele peisagistice sau de gindire existente.
Astfel, a vorbi despre pictura spaniola in general mi se pare in egala masura problematic si imprecis. Ar fi ca si cum ne-am exprima parerile asupra culturii populare si culturii culte sau asupra sexului ingerilor.
Cred ca ar fi mai bine sa urmam un alt drum, mai bine zis o scurtatura, si sa-i privim ca pe un grup de garimperios (cuvint portughez care ii numeste, in Brazilia, pe cautatorii de aur in mine aflate la suprafata – n.tr.) furiosi si disperati, de condottieri, de utopisti, de visatori energici: imposibili aventurieri, vagabonzi in zone minate, dind cu banul – cap sau pajura – pentru a hotari asupra unui destin, intotdeauna periculos.

Pictura spaniola nu este decit o frumoasa aventura individuala. Din nefericire, nu sint multi cei ce-si pot povesti aventura, caci exista multe „cadavre abandonate pe marginea drumului si uitate astazi“. Aceste cadavre ne sint apropiate insa noua, acelora care le-am vazut aruncindu-se, in vremea vietii lor, intr-o lupta inegala.
S-au schimbat lucrurile in prezent?
Nu, nu cred.
Ministere ale culturii, subventii, burse, exces de mijloace de comunicare in masa, reviste specializate, case de cultura, centre artistice – totul e fatada, pina in strafunduri.
Se picteaza mai bine in Spania decit in restul Europei?
Este o intrebare la care nu se poate raspunde cu usurinta.
Vegheaza Velázquez, Goya, Zurbarán asupra creatiei nationale?
Se abuzeaza de negru, iar piatra de