OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paul CERNAT
Contimporanul. Istoria unei reviste
de avangarda
Editura Institutul Cultural Roman, Colectia „Vocabular“, Bucuresti, 2007, 196 p.

Paul Cernat construieste in cartea sa (Contimporanul. Istoria unei reviste de avangarda) un medalion analitic al uneia dintre cele mai importante reviste romanesti interbelice, Contimporanul, expresie a ceea ce criticul numeste un avangardism „moderat, tolerant, ecumenic si constructiv“, asumind curajos atit originile avangardei romanesti, cit si rolul director, de promotor al curentului, satelizind gruparile similare in epoca de la revistele Integral, Unu etc. Interesul studiului lui Paul Cernat consta in focalizarea nu doar a unui curent literar, a unei estetici, directii culturale, a unui autor sau opere anume, ci a unei reviste care le insumeaza si care, asa cum reuseste sa demonstreze, ipostaziaza o „fata“ proteica a modernitatii.

Paul Cernat practica ceea ce as indrazni sa numesc o critica deconstructivista, nuantind demersul istorico-literar, printr-o minutie a detaliului semnificativ, vizind puncte de articulatie sensibile ale vastei retele de relatii, animonizati, simpatii, contaminari, coabitari, derapaje cultural-ideologice reintegrate hermeneutic in substanta eseului sau. Sub modest-anuntata aplicatie istorista, criticul patrunde in zona critica a tranzactionarii modelului, programului avangardist, oferind de fapt o imagine noua, inedita, a unui deceniu foarte ofertant din punct de vedere cultural, in care actorii culturali nu joaca by the rule, ci surprind adversarul prin miscari indraznete si o doza de subversiune joculatorie care se afla in insasi substanta esteticii avangardiste. Din acest punct de vedere, cealalta fateta a criticii lui Paul Cernat este una constructivista, pliata in parte chiar pe demersul avangardist, utilizat judicios pentru a reda ludicul intregii reprezentari.

Odata fenomenul desfacut, atomizat, el este refacut asemeni unui puzzle intr-o imagine coerenta care lasa sa se vada in irizari fisurile, cusaturile, difuzarile, desenul initial si care, expus cum trebuie, de la distanta, ne ofera un chip fara pata. O prima parte a cartii vizeaza o serie de „virste“ – etape ale revistei – cea social-politica, cea a constructivismului „sincretic“ si „ecumenismului“ avangardist si cea a postavangardismului „ecumenic“ –, pina la „bilantul“ si disparitia ei in 1932, insumate in reusita de a da o fata constructivista modernitatii romanesti si o carte de identitate culturala europeana. in acest sens, Cernat a urmarit cu acribie nu doar eforturile corifeilor scolii „contimporane“ de a se sincroniza cu miscarile apusene, ci si schimbul cultural reciproc, trecind in revista o serie de ecouri ale „periferiilor avangardiste“: avangarda maghiara, poloneza, cehoslovaca, rusa, sirba, slovena, belgiana etc.

O pondere semnificativa revine artei vizuale, si criticul atribuie rolul coagulant, de teoretician si organizator, lui Marcel Iancu si nu boemului „poet-fanion“ al revistei, Ion Vinea.
Un alt merit al studiului sau, care face diferenta fata de cartile solid documentate ale citorva cercetatori remarcabili in domeniu consta in expunerea corecta a raporturilor avangardei si membrilor diferitelor factiuni cu ideologia. Desi sub semnul intrebarii – dubiul fiind premisa unei demonstratii –, Paul Cernat considera Contimporanul ca o zona-tampon, de echilibru intre extremisme, unde, dupa o prima tenta marxizanta in primii ani de aparitie, se opteaza pentru ceea ce criticul numeste „avangarda estetica“. Este de apreciat acest tablou aproape mendeleevian al optiunilor si analizarea avangardismului „contimporan“, si nu numai, pe frecventa ideologiei, pe o banda in care figureaza forme militante radicalizate alaturi de reactii ceva mai moderate sau chiar de delimitare clara – precum articolul lui B. Fondane despre ideologia de stinga a suprarealismului.

Altfel, avem tatonarea futurismului concretizata in vizita lui Marinetti la Bucuresti, estetizarea gestului si cooperarea factiunilor celor mai diverse de la modernismul lui Ion Barbu la dadaismul lui Tristan Tzara, de la „masinismul“ futurist si elogiul vitalismului si tehnicismului la expresionism si onirismul suprarealist cu „elogiul artei nonfigurative, sintetice si sincretice“. in opinia criticului, „viziunea «contimporanilor» este una «purista», radical-autonomista, ducind modernismul pina aproape de ultimele consecinte s…t“. inca o data, linia Contimporanului este definita pe baza unui „patriotism constructivist, non-etnicist, emancipator“, vazut ca alternativa a diferitelor extremisme – atit cel de stinga, cit si cel de dreapta, unul articulat internationalist, altul nationalist. in opinia criticului, mai ales prin vocea lui Vinea, directia revistei se mentine in linia unui „eclectism estetic si ideologic“, jucind adesea rolul de mediere intre radicalisme, indiferent de culoarea lor politica.

Pe un alt plan, criticul schimba accentele si orienteaza divers perspectiva de la periferiile avangardiste la prezenta feminina in avangarda romaneasca, de la mitologiile fondatoare (printre care urmuzianismul) la proza avangardista „contimporana“, recuperind si integrind partituri polemice, autori si gesturi avangardiste uitate, precum „nobila fronda“ a lui Jacques G. Costin, socotit un epigon urmuzian si pe care criticul il repozitioneaza interesant in contextul epocii, extragindu-l zonei periferei epifenomenelor avangardiste si plombind astfel o lacuna.
Cernat deconstruieste „complexul periferiei“, aratind ca revista adopta pozitia cea mai avansata spre Occident din epoca, fara a se elibera complet de orgoliul si miza localista, inaintind dincolo de „dispozitivele“-avanposturi ale scriitorilor romani de limba franceza de extractie nobiliara, e.g. Charles Adolphe Cantacuzène, Martha Bibescu, Elena Vacarescu, Anna de Noiles, majoritatea cochetind cu simbolismul, iar avangardismul este propus ca „expresie suprema a sincronizarii“, desigur printr-o ardere vertiginoasa a etapelor. Reiese adesea si ponderea pe care o au principalii actori culturali ai epocii, precum Emil Cioran, Nichifor Crainic, B. Fundoianu, Marcel Iancu sau Ion Vinea etc., dar criticul nu neglijeaza rolul altora, mai putini cunoscuti, ceea ce confera extensia cuvenita a unui fenomen complex.

Pe de alta parte, „complexul periferiei“ este deconstruit pe filiera utopiei, intretinuta in epoca, a rolului de lider pe care Romania ar fi trebuit sa-l joace in Balcani ca element coagulant atit politic, cit si cultural, Bucurestiul devenind „a patra Roma“.
Una dintre mizele esentiale ale cartii consta in aprecierea revistei ca oglinda a epocii, in care privind putem vedea intreg teatrul de operatiuni culturale. in ceea ce-l priveste pe Vinea, cunoscut mai ales prin romane si publicistica si, desigur, prin activismul cultural care si-a pus amprenta in epoca, Cernat focalizeaza si o zona mai umbrita a preocuparilor sale, cea de critic de arta, sesizind un gust format cu privire la arta abstracta, si capitolul din carte este o buna ocazie de a preciza si relatia dintre arta traditiei folclorice, primitiva, si arta culta, arta abstracta.

Unul dintre cel mai interesante capitole este cel legat de „Proza avangardista «contimporana»“, poate si pentru ca aici transpar cel mai bine interferentele culturale, estetice, eliberate de complexe ideologice. Proza lui Ion Vinea ilustreaza cel mai bine eclectismul miscarii si deschiderea ei in cadrul unor directii care aveau sa se prezinte mai degraba amalgamat, de la reminiscentele unui „post-simbolism heterodox“ la suprarealism. Daca sub aspectul procedeelor, strategiilor, avangarda este relativ usor de identificat, insinuarea in conglomerat a altor sensibilitati estetice revendica acribia unui critic capabil sa discearna dozajele, si satisfactia pe care ti-o da lectura acestui capitol consta in buna parte in descifrarea arheologica a diverselor straturi estetice in cautarea filonului avangardist. Cernat propune paralelismului initiat de Ov.S. Crohmalniceanu, intre revista Gindirea si Contimporanul, un altul, la fel de elocvent, cel dintre doua romane – Craii de Curte Veche si Paradisul suspinelor –, desi la fel de relevant aici mi se pare paralela facuta pe o baza conditionata tematic intre romanul Lunatecii – e drept, nepublicat in epoca, prezent doar fragmentar in „prototextul“ Escroc sentimental – si romanul matein, care ilustreaza o afinitate puternica intre cei doi „crai“.

Altfel, nu este prima oara cind romanul matein joaca rolul turnesolului in chimia estetica a interbelicului, si as aminti doar paralelismul propus de Norman Manea (Plicuri si portrete, 2004) intre Craii… si intimplari in irealitatea imediata a lui Max Blecher. Comparatia nu este cu totul intimplatoare pentru ca „prima avangarda este un «mutant» al culturii Decadentei“, asa cum o ilustreaza si romanul matein, iar un lector avizat poate duce singur la bun sfirsit excelenta intuitie a citicului. Desi nu o lectura la indemina – densitate informationala, scrupul academic in ce priveste mecanica fina a consemnarii detaliului, nuante peste nuante –, cartea lui Paul Cernat ofera una dintre cele mai bune puneri in ecuatie ale fenomenului avangardist si devine astfel un reper critic esential.