OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marin MINCU
Avangarda literara romaneasca
(De la Urmuz la Paul Celan)
Studiu introductiv, antologie si note bibliografice de Marin Mincu
Traducerea textelor din limba franceza
de Stefania Mincu
Editura Pontica, 2006, 654 p.

Cartile au si ele soarta lor, mai privilegiata sau mai nedreapta, o soarta care nu tine neaparat de valoarea reala a fiecareia, ci de conjuncturi nu intotdeauna ortodoxe. Un soi de complicitate a tacerii a intimpinat, la aparitia sa in 1993, ca si in 1999, antologia lui Marin Mincu, Avangarda literara romaneasca. Evident ca situatia este inechitabila, de vreme ce cartea a intrat in fondul cultural autohton, astfel incit vorbim, de cele mai multe ori, nu despre avangarda noastra propriu-zisa, ci despre cea antologata de Mincu, despre corpusul editat si scos la lumina de autorul Eseului despre textul poetic. Ceea ce nu e putin lucru.

De o reeditare era cu siguranta nevoie, mai ales ca substantialul studiu care preceda antologia a ramas intru totul actual. Si, din pacate, am impresia ca nici constatarea lui Mincu din 1983, conform careia „avangarda literara romaneasca nu a devenit inca la noi o problema «serioasa» de istorie literara, asa cum se intimpla in alte parti“ nu poata fi combatuta cu temei. Chiar daca in ultima vreme s-au ivit studii care incearca sa cerceteze ba suprarealismul, ba influentele futurismului italian, de o tentativa de sinteza asupra intregului fenomen nu am mai beneficiat de la cartea lui Ion Pop, publicata in 1990 si reeditata zece ani mai tirziu.
Slaba recolta, daca ne gindim ca, totusi, avangarda reprezinta unul dintre cele mai interesante segmente ale literaturii noastre, unul dintre cele mai fertile, de vreme ce i-a dat Europei pe Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Paul Celan, Gherasim Luca ori Brancusi. in plus, poezia ce i-a urmat istoric a beneficiat din plin de achizitiile diferitelor isme de la debutul secolului, care au marcat „o schimbare profunda in modul de a concepe si de a structura obiectul literaturii“.

- Avangarda si experimentalism
Una dintre distinctiile teoretice esentiale care au patruns in spatiul nostru cultural prin intermediul acestei lucrari a lui Marin Mincu este cea dintre avangarda istorica si experimentalism. Pe urmele lui Angelo Guglielmi, criticul roman implementeaza si la noi aceste concepte, mai mult decit necesare, definindu-le cu exactitate: „O marca separatoare ar consta in tendinta exclusiv distructiva, demolatoare a avangardei in opozitie cu caracterul constructiv, integrator al experimentalismului“. (s.a.) „Avangarda istorica“ neaga, asadar, tocmai sistemul literar, atenteaza la integritatea codului, neacceptind conventionalitatea discursului canonic si incercind sa dinamiteze, din chiar interiorul ei, literatura. Prin urmare, nu e vorba doar de o fireasca subminare a stereotipiilor, de o brava combatere a poncifelor, ci de un gest mult mai vehement, de negare radicala a mecanismului conventional al discursului literar. Lucru deloc paradoxal, marile revirimente chiar din aceste actiuni distructive se nasc, socul aplicat, cu buna stiinta, avind un efect purificator. Multe dintre locurile comune ale artelor, multe dintre ticurile ei intepenite au disparut datorita acestei contestari avangardiste.
Numai ca, in mod vizibil, demersul „revolutionar“ nu putea continua la nesfirsit; cert este ca el a influentat decisiv derularea ulterioara a fenomenului literar. Sau, prin cuvintele mai precise ale lui Marin Mincu: „...tendinta avangardista, prelungita pina azi intr-un postavangardism fertil, cu modificarile de rigoare, a fost aceea care si-a impus sistemul de semne, marcind noul curs al poeziei actuale, care isi revendica, de altfel, un teritoriu comun“.

Sint intru totul de acord, chiar daca simt nevoia unei mici nuantari: in plin aplomb suprarealist, cind Gellu Naum, Paul Paun, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu si Trost fusesera acreditati de André Breton, a cazut ghilotina comunista, intrerupind brutal orice pulsatie a literaturii si obligind-o sa devina un simplu mijloc propagandistic. Asa-numitul „obsedant deceniu“ a insemnat mai curind o iesire din literatura, astfel incit, in anii ’60, s-a recuperat cu entuziasm acea normalitate interbelica, mai ales prin virfurile poeziei, sa-i spunem, poate impropriu, „conventionale“, oficial acceptate: Blaga, Ion Barbu, Arghezi, Bacovia devin modelele tutelare si abia promotia urmatoare, a anilor ’70, prin onirici si alti poeti experimentalisti, isi intoarce fata catre avangarda deja istoricizata. Mai mult decit atit, optzecismul a insemnat, in pofida unei insistente revendicari de la poezia beatnicilor americani, o revigorare a achizitiilor avangardiste, imblinzite insa.
Este exact ceea ce Marin Mincu, pornind de la Angelo Guglielmi, incerca, inca din deceniul al noualea, sa acrediteze drept experimentalism. inca o delimitare clara a conceptului, inainte de a incerca sa-i urmarim implicatiile in literatura romana: „Artistul experimentalist cauta, cerceteaza, ia act de articulatiile formante ale operei pe masura ce o realizeaza, pe cind avangardistul lucreaza dintr-un impuls nihilist, indiferent la orice intentie constructiva“.

- Specificul avangardei romanesti
Distinctia este esentiala, din cite se va vedea, pentru cel care incearca sa creioneze un profil cit mai exact al miscarii avangardiste autohtone. in primul rind, in Occident revolta avangardista s-a manifestat ca urmare a unei saturatii de poncifele create de modernism. La noi, dimpotriva, in primele decenii ale secolului al XX-lea, inca nu se putea vorbi nici macar de o dominatie a modernismului, daramite de un monopol. Fenomenul este pe cit de straniu, pe atit de interesant: Urmuz a fost contemporan cu Vlahuta si alti epigoni ai lui Eminescu, Tristan Tzara cu G. Cosbuc, Ion Vinea, Geo Bogza sau Ilarie Voronca au activat in paralel cu Goga si tot samanatorismul, care, daca ne amintim de manifestul Cercului literar, in 1943 inca mai facea legea, macar in Ardeal. Este un context cit se poate de pestrit, asadar, caci traditionalismul nu a inchinat cu usurinta steagul. Prin urmare, evident ca accentele iconoclaste ale avangardistilor au socat, au fost blamate in epoca; dar ele au meritul de a fi reusit sa zdruncine cit de cit inertiile conservatoare ale unei literaturi care se incapatina sa ramina, intr-un anumit segment al ei, „specifica“, deci locala. in acest caz, devine explicabila o latura care individualizeaza avangarda romaneasca, imprimindu-i un impuls mai temperat in comparatie cu fenomenul european.

Marin Mincu pune optim diagnosticul: „Avangarda literara romaneasca se manifesta destul de unitar, fie ca forme de expresie, fie ca manifeste estetice; chiar daca se pot depista cronologic mai multe tendinte, acestea polarizeaza intr-un efort comun de sinteza, ce va fi rezumat in termenul de integralism“. (s.a.) O conciliere, asadar, a noului cu vechiul, o recuperare a valorilor traditionale, de neconceput in alte spatii culturale; in paralel, in Occident literatura era considerata o pierdere de vreme, un semn de inapoiere, futuristii rusi se desparteau voit brutal de Puskin, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, debarcindu-i de pe „vaporul contemporaneitatii“. La noi, revista Integral, aflata sub tutela teoretica a lui Ion Vinea, mizeaza, dimpotriva, pe ideea recuperatoare, constructiva, de sincretism total, imprimind avangardei autohtone o nota impaciuitoare, temperata. „Se poate accepta termenul de avangardism prudent“, confirma Marin Mincu, continuind prompt: „Caracterul preponderent afirmativ este ilustrat cel mai exact de revista Integral, care va fi o sinteza culturala a esentei avangardismului romanesc“.
Dupa imblinzirea teribilismelor unor publicatii sustinute de Geo Bogza, Ilarie Voronca, Ion Vinea si altii (Urmuz, unu, Contimporanul, 75HP, Alge, dar si unele al caror titlu nu il pot reproduce aici fara a leza timpanele mai sensibile), totul converge catre sinteza integralismului, care isi gaseste exponentii cei mai potriviti in Arghezi si Brancusi.

- Maxima negatie, reconciliere blajina
Acest spirit constructiv, deschis catre negocierea cu trecutul, catre impacarea intre traditie si modernism, apropie avangarda autohtona de mai sus amintitul experimentalism, in acceptia lui Guglielmi si cu nuantarile adaugate de Marin Mincu. Curioasa este aceasta tendinta de cumintire a pornirilor nihiliste, cita vreme, prin Urmuz, de pilda (considerat „cazul-limita“ al avangardei romanesti), totul incepuse cum nu se poate mai decis, caci autorul Paginilor bizare avea, inaintea suprarealistilor si in plina efervescenta a samanatorismului, „intuitia crizei totale a conceptului de literatura in momentul sau de rascruce“; ceea ce l-a indemnat sa deconstruiasca sintaxa prozei, sa instituie, inaintea lui Tristan Tzara (care, sa ne amintim, a pus, in Franta, bete in roate traducerii lui Urmuz in limba lui Breton), arbitrarietatea limbajului, mizind pe efectul unui absurd nu doar sintactic, ci si ontologic. Oricum, de la acest punct de maxima negare a traditiei s-a ajuns, iata, la reconcilierea blajina. Nu mult dupa scriitorul buzoian, Tristan Tzara, in poemele sale de tinerete, purcede la o „acuta desacralizare si demistificare, termen cu termen, a unei serii intregi de elemente apartinind poeticii traditionale, fie ele de provenienta biblica, bucolica, romantica, simbolista etc.“

Numai ca la noi, constata Marin Mincu, „influentele extreme (Marinetti, Breton) sint mereu substituite cu modele autohtone (Urmuz, Tzara, Brancusi, Arghezi, Barbu) intr-o dialectica tipica pentru spiritul culturii romane care dovedeste pondere si echilibru, asimilind si sintetizind tendintele cele mai disjuncte“. De aici pina la formularea teoriei experimentalismului tipologic nu mai e nici un pas: „Majoritatea reprezentantilor avangardismului romanesc sint preocupati mai mult de innoirea posibilitatilor expresive, inclinind mai degraba spre experimentalism“. Verdict corect, polemic, in acelasi timp, daca ne gindim, ca, de cele mai multe ori, studiile despre avangarda au mizat aproape exclusiv pe caracterul sau negationist, pe fronda obligatorie, neindraznind sa caute explicatii ale unei tendinte stranii, daca incercam sa o incadram in contextul larg european. Se pare ca si in privinta avangardei am ramas tot „specifici“.

- Redeschiderea discutiei
in afara acestor consideratii pertinente, curajoase, deschizatoare de drumuri nebatatorite in exegeza, Marin Mincu mai are si meritul de a fi dat, dupa cum aminteam la inceput, corpusul avangardei autohtone. Deocamdata stradania sa ramine singura antologie valabila, respectind regulile acestui gen al criticii. Cea din 1969 a lui Sasa Pana e mult prea ingaduitoare si lipsita de criterii juste, celelalte, semnate de Gabriela Duda si Nicolae Barna sint lucrari didactice, care tot din cea a lui Mincu se inspira copios, desi conspirativ. in plus, autorul Reperelor are avantajul de a fi mers direct la surse (conditie obligatorie in cazul de fata), publicind varianta din reviste a unor poeme sau, atunci cind acest lucru nu a fost posibil, pe cea din editia princeps. Asta pentru ca nu o data avangardistii, cumintiti subit peste ani, academicieni chiar unii dintre ei, si-au modificat drastic textele din junete; cu alte cuvinte, le-au falsificat.

Prin urmare, reeditarea acestei monumentale (la propriu, dar si la figurat) opere critice, in conditii grafice de exceptie, cu reproduceri ale unor coperte de reviste ori volume, cu grafica semnata de cei mai titrati artisti plastici avangardisti ar trebui sa devina un eveniment, sa redeschida o discutie care, la noi, s-a incheiat pripit. Dar deocamdata, din cite cunosc, chiar aceasta este cea dintii intimpinare a noii editii. Mai e nevoie, poate, de o sedimentare a informatiei, a teoriilor, a punctelor de vedere, in rindul criticilor; reactiile nu au, in mod normal, cum sa nu urmeze.