Autor: 
Categoria: 
Nimic nu i se potriveşte mai bine lui
Andrei Codrescu decît titlul unei expoziţii recente de la
SMoCA (Scottsdale Museum of Contemporary Art), prin care s-a încercat
abordarea cu zîmbetul pe faţă a celor mai sobre, ursuze şi
încrîncenate subiecte contemporane – Seriously Funny.
Am început să îl suspectez pe autorul lui Mesi@ de acest
seriously funny, de infuzie dada, cînd în documentarul
din 2007 al lui Alan Yentob, It’s the Surreal Thing, din seria
„Imagine...“ de la BBC, directorul executiv pune mîna pe un
gasteropod şi-i dă un telefon lui... Andrei Codrescu, pentru a
discuta despre avangardă.
Andrei Codrescu, The Posthuman Dada Guide. Tzara&Lenin play Chess, Princeton University Press, New Jersey, 2009, 236 p.
Odată cu publicarea ultimei lui cărţi,
The Posthuman Dada Guide. Tzara&Lenin play Chess, m-am convins
definitiv, Andrei Codrescu is seriously funny, iar rezultatul este o
reconstituire practică, adaptată la noile norme de uz
„avangardoman“.
Conceptul de „e-body“
Dacă aveţi vreo îndoială că
aţi fi postuman sau numai uman, aruncaţi o privire asupra
următoarelor părţi ale corpului dumneavoastră: oraşul, casa,
maşina, iPhone-ul, laptopul, iPodul, cutia cu pastile, împrejurările
neorganice. Dacă 60% din corpul dumneavoastră este acum electronic
sau bioelectronic, locuind un spaţiu construit pentru eficienţă,
veţi avea nevoie de dada pe post de instrument corectiv pentru ceea
ce cu siguranţă va fi ultima fărîmă din modica libertate pe
care o mai aveţi. Aceasta este ideea pe baza căreia Andrei Codrescu
îşi construieşte jocul dadaist, enunţată fără rezerve
încă din textul introductiv şi care ar putea intra foarte
bine la definiţia conceptului de „e-body“ din „dada guide“-ul
lui Andrei Codrescu.
„Dada guide“ împrumută
convenţia unui dicţionar de idei refuzate de discursul general
asupra avangardei. Construit după sistemul weblink şi după cel al
structurii platformelor virtuale, el nu ignoră input-urile obişnuite
ale discursului despre avangardă („assumed name, pseudonym,
pen-name“, „cafés“, „collage“, „creativity“,
„dada, the word“, „emmy, hennings“, „eros (women)“,
„hugo, ball“, „michaux, henri“, „richard, huelsenbeck“,
„tristan, tzara“, ş.a.), le reabilitează pe cele care pînă
mai ieri au planat subversiv deasupra acestui discurs („american
woman (the)“, „armand, inessa“, „audience“, „baroness
elsa, von freytag-loringhoven“, „lenin“, „lenin,
philosophical formation“, „negergedichte“) şi introduce altele
noi („boxing“, „chess“, „communist bestiary“,
„foreboding“, „human, posthuman, transhuman“, „james,
joyce“, „language crystal“, „masses, the“, „money&art“,
„new year’s resolutions by my poetry students, 2008“,
„nonsense“, „waking up“, „war“, „word“).
În ciuda rezonanţei familiare,
care fie zgîrie urechile, fie încîntă auzul,
aceste input-uri circumscriu opţiunea autorului de a vorbi despre
contemporaneitate. Căci prima confuzie căreia The Posthuman Dada
Guide... riscă să-i cadă pradă este că ar fi o carte despre
avangarda aşa-zis istorică. Nu, Andrei Codrescu nu lansează pe
piaţă încă o lucrare de critică şi de teorie a avangardei
istorice, ci, au contraire, una a contemporaneităţii imediate,
gadgetizată pînă la disoluţie. „Political structures
larger than the family – spune Andrei Codrescu – are projections
of automatic economic systems. Borders are largely imaginary and will
become wholly imaginary, soon to be replaced by aesthetic
differences“, şi mai încolo, „the «border» is
a metaphor that separates the so-called legal entity from the
«paperless» one.“
O geopolitică a artei şi a culturii contemporane
A vedea în familie o dilatare
socială a individului, care la rîndul ei se dilată curent
într-o structură politică ce ţine de proiecţiile unui
sistem economic şi care nu ţine cont de nici un document cu
ştampilă şi semnătură, înseamnă a aborda, după spusele
lui Wilfried Heller, „o metodă de analiză şi explicare a
evenimentelor politice ale istoriei contemporane prin prisma
realităţilor geografice“, cu scopul de a deriva de aici
concluziile teoretice şi de a încuraja elaborarea unor
„instrucţiuni şi linii directoare pentru politica reală“.
Andrei Codrescu analizează şi explică evenimentele culturale ale
istoriei contemporane prin prisma realităţilor geografice (v.
„americanization“, „dada, bucharest“, „jews“,
„internet(s)“, „professional revolutionary“, „zurich“),
pentru a elabora instrucţiuni şi linii directoare („a dada
guide“) pentru omul postuman. Demersul său descrie, cu alte
cuvinte, o geopolitică a artei şi culturii contemporane, operaţie
similară colajului animat realizat de Helmut Herbst într-un
documentar din 1968, în care harta Europei se modifică rapid
în funcţie de deplasările continentale ale mişcării dada.
„Tzara&Lenin play Chess“ nu este doar o legendă plină de tîlc, bună de speculat vindicativ atunci cînd se vorbeşte despre opţiunile politice ale artiştilor avangardei, ci mai degrabă simbolul unei provocări pe care arta şi politica fiecăruia dintre jucători au lansat-o postmodernităţii şi artei contemporane. Iar postmodernitatea şi arta contemporană au ales: s-au apropiat de Tzara prieteneşte, l-au asimilat, l-au prelungit şi au continuat să cîştige în demnitate şi în libertate; s-au apropiat de Lenin polemic, l-au asimilat, l-au prescurtat şi au continuat să cîştige în demnitate şi libertate.
Din acest punct de vedere şi raportat
la cultura română, prin filtrul avangardei istorice,
întrebarea lui Dan C. Mihăilescu, „Ce înseamnă Tzara,
Roll, Voronca, Gherasim Luca, Saşa Pană, Ion Călugăru pe lîngă
Rebreanu, Arghezi, Blaga, Sadoveanu, Slavici, Camil Petrescu, Mircea
Eliade?“, este irelevantă. Avangarda abhoră literaturocentrismul
infatuat. Întrebarea adecvată ce i s-ar putea pune avangardei
este: „Ce înseamnă Olga Greceanu sau Gheorghe Popescu (v.
IMDb.com) pe lîngă Victor Brauner sau Benjamin Fondane
(regizorul)?“.
Însă cartea lui Andrei Codrescu
are grijă să răspundă şi la prima întrebare, „Ce este
Gherasim Luca pe lîngă Sadoveanu?“: „After the initial
adoration of Freud, who personally rejected his doctrine, Breton made
an effort to de-oedipalize dreams, a surrealist initiative that found
its late but best expression in Dialectique de la dialectique, the
manifesto of Romanian surrealists D. Trost and Gherasim Luca, in wich
they situated «non-oedipal erotism» at the base of
actions of «negation of negation» and «the
dialectic of the dialectic», apparent paradoxes that went a
long way toward establishing a new philosophical understanding that
blossomed in Gilles Deleuze and Félix Guattari’s 1972
masterpiece, Anti-Oedipus: Capitalism and Schizophrenia“ (în
„andré, breton“, p. 86), în timp ce Sadoveanu n-a
reuşit să convingă pe nimeni că este „un Chaucer al României“,
cum încerca să ni-l vîndă Norman Simms prin anii ’80.
Un segment dintr-un mare discurs îndrăgostit
În schimb, oricine poate consulta
A Note On Negro Poetry (1918) a lui Tristan Tzara, din bibliografia
de „ethnopoetics“ alcătuită de Jerome Rothenberg (v. şi
„negergedichte“, în The Posthuman Dada Guide...). Cînd
citeşti articolele despre avangardă ale unor cronicari locali, ai
impresia că în interbelic cultura română nu a mers la
cinema, n-a văzut picturi, iar feminitatea se reducea la Doamna T.
Mai mult, principala preocupare a culturii române de la acea
vreme pare că era să-şi numere evreii, în timp ce Kandinsky
şi de Chirico atîrnau pe pereţii galeriilor.
Lăsînd la o parte polemica vană, străină de Andrei Codrescu, voi încheia cu o impresie de lectură. Mai mult decît o lucrare ce porneşte de la avangardă şi nu numai, The Posthuman Dada Guide... mi s-a părut a fi un segment dintr-un mare discurs îndrăgostit, în genul Adorabilei românce a lui Isidore Isou, din care răzbate la suprafaţă aceeaşi atitudine dada, aceeaşi expresie seriously funny. „Today – spune Andrei Codrescu – almost everything you’re wearing or thinking that gives you the slightest bit of subversive pleasure comes from a dead dadaist.“
Etichete:
RSS Feed
Newsletters