OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

În aparenţa lor, cel puţin. Nu vorbeşte despre o arestare, ci despre o eliberare. Personajul central nu mai e Josef K., ci Kosef J. Şi, tot aşa, multe dintre amănuntele ce compun universul specific al unor scrieri precum Procesul sau Colonia penitenciară sînt amplasate la polul diametral opus şi funcţionează ca atare pînă la un punct. Dar această răsturnare de date nu conduce spre o realitate diferită. Dimpotrivă. Lumea rămîne kafkiană, indiferent dacă înlocuim o arestare cu o eliberare. Pentru că acum kafkian nu mai desemnează modul specific al unei opere, ci numeşte o caracteristică esenţială a lumii. Romanul de faţă pare demonstraţia acestui adevăr. Rămîne de văzut însă cu cît folos estetic.

 

Eliberarea e ceva profund neaşteptat. Îl scoate pe individ din ritmul său zilnic, din parametrii lui bine definiţi, ce-i conferă siguranţă şi linişte. Eliberarea provoacă nelinişte intensă şi descentrare. Lucrurile îşi pierd fixitatea şi sporesc dezordinea interioară a protagonistului, care începe din primul moment să-şi caute paliative. În stare de eliberare (nu de libertate propriu-zisă), Kosef J. încearcă să refacă pentru sine microechilibrul captivităţii: „Practic nu ştia încă nimic din ceea ce urma să fie viaţa lui acum. Cineva ar fi trebuit, cu siguranţă, să-i spună cîteva lucruri, dar acel cineva nu se arătase încă. […] Se simţi, dintr-odată, nespus de singur. O singurătate grea, apăsătoare, învăluită într-o tristeţe aproape insuportabilă. Niciodată nu se mai simţise atît de abandonat şi niciodată fiinţa sa nu trăise o stare de confuzie mai mare. Din toate impulsurile contradictorii care îl încercau, Kosef J. îl alese pe cel mai natural şi mai organic. Hotărî să intre în celula sa şi să aştepte masa de prînz“. Într-o primă fază am putea crede că protagonistul încearcă să-şi accepte treptat libertatea, să o experimenteze cu paşi mici, pe îndelete, reuşind în acest fel să nu-şi schimbe peste noapte condiţia. Depăşeşte unele cercuri concentrice ale captivităţii, dar nu doreşte cu adevărat să străpungă şi ultima burtă a Leviatanului. Îşi găseşte de treabă prin împrejurimile închisorii, se pune în slujba coloniei penitenciare. Ca un spirit rămas blocat între două lumi. O scurtă vreme experimentează şi condiţia adversă. E tentat să se comporte ca un gardian. Faptul nu pare totuşi să-i aducă prea multă împlinire, deşi începe să înţeleagă ceva din ecuaţia de ansamblu. Esenţialul îi scapă însă. Este suficient de liber ca să descopere partea nevăzută a penitenciarului, penumbra ce dizolvă contururi şi naşte realităţi contrastive. I se dezvăluie lumea de jos a celor evadaţi, lumea celor pentru care el, Kosef J., e un om eliberat de cei de dincolo. Parabola puterii şi a sistemelor represive prinde contur: „un om eliberat de cei de dincolo nu poate fi decît un om total supuscelor de dincolo. Şi chiar dacă el, personal, Kosef J. adică, nu va face jocul celor de dincolo, el va rămîne veşnic un simbol al acelui joc murdar pe care cei de dincolo l-au inventat de fapt. Pentru că era ştiut, cei de dincolo nu făceau decît să transmită, prin această eliberare, un mesaj“.

 

Nu voi mai adăuga nimic în plus legat de modul în care Matei Vişniec construieşte parabola sistemului totalitar. Dar trebuie menţionat că nu există prea multe elemente de noutate în raport cu ce s-a scris în ultimele decenii pe această temă. Tratarea într-o manieră oarecum asemănătoare a respectivei problematici nu poate să nu inducă cititorului senzaţia de déjà vu. Previzibilul diminuează tensiunile şi risipeşte unele controverse. Această previzibilitate nu e cauzată doar de acel preambul de extracţie biografică, prin care autorul justifică alegerea temei. Decurge din modalitatea de construcţie a romanului, din anticipările poate prea subliniate cărora le corespund alte secvenţe ce se doresc revelatorii. Ne atrage atenţia o replică a unui anumit personaj ce pare uşor scoasă în evidenţă de narator. Dar intuim foarte repede spre ce va conduce aceasta şi de ce a fost ea privilegiată în acel moment al naraţiunii. Inclusiv finalul romanului suferă de un surplus de explicitare. Ultima frază a cărţii („îşi aminti că, uneori, oamenii nu erau decît nişte numere, ceea ce îl linişti pe deplin“) ar fi putut lipsi fără probleme.

 

A nu se înţelege că romanul poate fi caracterizat doar prin aceste neajunsuri. Există, bineînţeles, reuşite certe. Unele ţin de tră-săturile definitorii ale literaturii lui Matei Vişniec, trăsături şi caracteristici identificabile într-o anumită pondere şi aici. Esenţială pentru această carte rămîne însă ideea persistenţei dimensiunii kafkiene a existenţei, chiar dacă arestarea se preschimbă într-o eliberare. Acestei reuşite i se mai adaugă şi modul convingător în care scriitorul comunică starea de anxietate pricinuită de pierderea unor repere înrădăcinate, în ciuda faptului că abia acestea reprezintă, prin ele însele, adevăratele blocaje ale fiinţei. Dacă autorul nu şi-ar fi ajutat atît de mult cititorii, am fi discutat despre o carte cu mult mai multe reuşite.