OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gellu NAUM
Copacul-animal urmat de Avantajul vertebrelor
Editura Dacia, Colectia „Avangarda“, Cluj-Napoca, 2000, 200 p., f.p.


In 1975, un poet de 60 de ani publica o carte intitulata Descrierea turnului. In carte – un straniu ciclu de ceva: Avantajul vertebrelor. Poeme? Da, si poeme, adica versuri, siruri de cuvinte care se pot citi, presarate ici si colo pe suprafata hirtiei. Dar nu numai atit: paginile au un aspect de catalog vechi de moda, cam de pe la sfirsitul secolului XIX, inceput de XX. Versurile, cuvintele, sirurile sint presarate printre manechine, rochii, fuste, manusi, sacouri, ciorapi, camasi, pantofi sau palarii. Moda demodata, prin urmare, dar sarmanta in felul ei, si la 1975, si tocmai in anul 2000, cind poetul implineste 85 de ani si republica ciclul in alta carte, Copacul-animal urmat de Avantajul vertebrelor. Texte? Imagini? Imagini-texte? Da, dar nu „picto-poezii“, precum cele inventate cindva de Ilarie Voronca si Victor Brauner, caci, in locul intentiei genuine a acelora de a melanja creativitatea verbala cu cea vizuala, imaginile utilizate aici, in Avantajul vertebrelor, sint pre-existente, transferate din alta parte, colate in pagina, „citate“ dupa cataloagele de moda demodata si reutilizate in contexte noi, ceea ce ne plaseaza in alt tip de poetica.

La 60 de ani, autorul nu e nici pe departe la prima „abatere“ de acest fel. Dimpotriva, e de mult un „veteran“, un „derbedeu“ inrait, un incurabil „sabotor“ al inteligibilitatii poeziei cuminti, coerente, cursive. A fost inca din tinerete si n-a incetat sa fie – nici la 60, nici la 85 de ani – suprarealist. El sare – adica – mereu deasupra realitatii cotidiene si o priveste de acolo, de unde ea arata cu totul si cu totul altfel: dupa cum ne spun titlurile volumelor de atunci si de-atunci incoace, de-acolo i se vede, ei, realitatii, partea cealalta, i se pot contempla simultan fata si suprafata (unde ultimul cuvint e inselator, nu inseamna superficiu, e un compus al fetei realitatii obtinut cu acelasi prefix ca si suprarealitatea, suprarealismul); ajuns acolo, te afli pe orizontala unui mal albastru, adica trist, si pe verticala de pe care poti sa faci descrierea turnului.

E o alta perceptie, asumata si interiorizata atit de intens incit a devenit un limbaj personal, literar si existential in acelasi timp. Deceniile au trecut, secolul a trecut si poetul scrie mereu ce traieste si traieste cum scrie. Scrie din si despre partea cealalta, de pe si despre malul albastru etc. etc., ceea ce nu poate duce la altceva decit la transcrierea lungii povesti a vietii, doar intimplator impartite in poeme si in carti care oricum trebuie citite la rind, ca un continuum, altfel nu vei intelege mare lucru. El povesteste, povesteste, nu inceteaza sa povesteasca, de unde caracterul narativ sesizat de exegeti. Intr-adevar, poetul asta face, deapana odiseea lui personala, doar ca nu poti spune exact despre ce e vorba: parca despre cum incepe si cum se sfirseste o zi, despre nemaipomenitele aventuri traite la un moment dat sau despre nimicul placid care trebuie si el traversat, despre persoane si personaje cu care se intilneste sau de care isi aminteste, despre ce gindeste si ce simte, despre – aproape tot timpul – o dragoste mare…

Ceea ce deosebeste marturisirea sa de multe alte propuneri poetice e efectul ei de autenticitate. Daca am simti-o mimata, „facuta“, gaunoasa, o minciuna literara, povestea obscurizata pina acolo unde ea nu mai este efectiv inteligibila decit pentru autorul ei ne-ar suna fals, a cochetarie superficiala. De-a lungul modernitatii, asemenea artefacte lipsite de o dimensiune profunda au proliferat. Citeva au constituit mari experiente poetice de testare a expresivitatii limbajului; dar cele mai multe au esuat in manierism si fandoseala. De aceea simte autorul Avantajului vertebrelor nevoia vitala de a se delimita de ele: nu se recunoaste drept modernist, nici macar drept avangardist, ci doar suprarealist, intr-un sens iarasi personalizat, care presupune – intii – refuzul vehement al formulelor academizate de-a lungul secolului si – apoi – efortul de a prezerva puritatea originara a descoperirii partii celeilalte, intuite de André Breton si de citiva – putini – comilitoni si continuatori. Un dezavantaj asumat, acela de a sta departe de scena centrala a modernitatii poetice; dar transformat in avantaj in masura in care povestea cea obscura e perceputa ca adevarata: atunci autorul li se dezvaluie celor care-l cred pe cuvint ca un mare, foarte mare poet.

Il cred si eu. Chiar si citind-privind Avantajul vertebrelor, care ar avea toate datele pentru a trece drept un joc gratuit. Este joc, este joaca de-a imaginile si cuvintele, este haz copios in fata demoazelelor de altadata, cu palariile lor largi, complicate si cu aerul lor de pension, in fata domnilor cu jobene lucioase sau cu sepci à la Lenin, dar sint si frinturi de spovedanie cinstita, tulburatoare. Despre ce? Parca despre asta si asta, insa nu e sigur fiindca textul nu poate descrie exact, poate doar sugera : „Oh se petrec atitea momente/caligrafice dar ele pot fi/numai sugerate nu descrise/De fapt/ am adormit/pe un fotoliu instalat/in mijlocul strazii“ (Oh se petrec atitea). Despre ce? Nu conteaza, important e ca poetul crede cu toata convingerea ca spune tot ce poate spune: „Iertati-ma ca/amintesc de/toate astea/dar/nu/pot sa ascund/nimic“ (Ora de miere). Poate ca o cheie pentru intelegerea Avantajului vertebrelor e textul-imagine de la final, in care nu mai apar grupuri de manechine sau ansambluri de vesminte, ci o singura femeie. Ultimele versuri de pe acea ultima pagina sint: „Tu domnisoara/ ca orice persoana lip/sita de aparare du-ma/in brate//frumoasa calauza“ (Oh se petrec atitea). In alta parte (Cind trece) aparuse „conturul de cutite al iubitei“. Calauza? Da, fireste, calauza…