OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Andrei PENIUC
Un animal mic
Editura Pontica, Colectia „Euridice“, Constanta, 2002, 80 p., f.p.


Exista o noua generatie de poeti – bucuresteni – despre care se stiu putine lucruri, din motive bine intemeiate. O data, a disparut cenaclul de la Litere, al lui Mircea Cartarescu. Apoi, unii dintre foarte tinerii autori de poezie nu sint neaparat literati. Ei nu consuma si asimileaza modelele poetice consacrate de generatiile optzeci sau anterioare, nici de asa-intitulata generatie 90 (care aparuse oricum prea tirziu pentru ca notiunea de „generatie“ sa mai poata fi justificata de contextul socio-cultural). Mi se pare importanta o discutie despre configurarea unor poetici alternative, la adapost de solidaritatea de grup sau/si ideologica, cu savoarea lor pierduta astazi. La fel, despre apetenta criticii actuale pentru preparate de ultima ora. Pentru ca poetii de 20 de ani se formeaza astazi fara maestri, la nici o scoala consacrata.

Unul dintre ei este Andrei Peniuc, student la Drept, debutant la Editura Pontica. Un animal mic este numele unor poezii, al unui personaj poetic si al unei reprezentari sensibile. Este sugestia unei poetici izolate de ceea ce s-a propus pina acum in poezia romaneasca a ultimelor decenii. Nici un text teoretic nu argumenteaza poezia lui Andrei Peniuc, noua, dar nu intr-atit de noua incit sa nu putem detecta aici influente. Nu de revolta sociala e vorba, ci de explorarea unui spatiu al sinelui marcat de, vorba lui Guenon, domnia cantitatii. Poezia lui Andrei Peniuc se resimte de la ingenuitatea sofisticata a lui Razvan Tupa, de la minimalismul lui Gelu Vlasin, de la imageria tehno a lui Victor Nechifor, poate. Dar, mai mult, ea descrie traseul individului ca “animal mic“ intr-o societate individualizanta, scindanta, a spectacolului grotesc si a simulacrului. Nu stiu daca poetul i-a citit pe Baudrillard sau Paul Virilio, sau, mai degraba, daca el intuieste ceea ce s-a formulat deja in carti.
Cuprinsul volumului contine patru sectiuni: Un animal mic, Marengo, Legatura, Snuff. Primele trei mi se par omogene tematic. Scrise la persoana intii, cu mici exceptii, poemele scurte apartin unui eu pe cale de dezintegrare. Dar dinamica procesului este redusa. Lumea lui Andrei Peniuc nici autodistrugerea nu si-o poate desavirsi, aproape cum este de criogenie. Cuvintele au o consistenta translucida, sint facute pentru a privi dincolo de semnificat, spre papusarul care a renuntat de mult la spectacolul unei convingatoare puneri in scena. Eul se contempla, iarna.

Nu exista repere – locul e aproape pustiu, doar iesiri il delimiteaza, dar directiile sint „foarte comune“. „Dincolo“ este insuportabil, pentru el, un „animal mic“. Poezia lui Andrei Peniuc instaureaza durata ralenti-ului. „Reluare“, cu cele doua sensuri televizuale: de copie neinsufletita a realitatii vii, de incremenire a dinamicii ei in poze pentru analiza. Dominat de frica, personajul poetic comunica minimal, mereu cu ochii-n patru, pentru ca tot ce i-ar putea scapa atentiei tetanizate i-ar putea fi fatal. Lentoarea progresiva, iminenta stazei sint cele care dau sugestia utilitatii actului scriptural. Numai cind ai timp iti poti auzi semenul, numai cu timpul il observi pe celalalt. Sau pe tine. Andrei Peniuc scrie poezia maladiei izbavitoare. Timpul bolii trece cel mai greu, dar creeaza cea mai strinsa solidaritate. Intentia poeziei lui Andrei Peniuc aceasta este, de a convoca solidaritati, de a obliga la ascultare: „scriu ca sa nu pierd contactul cu baza“. Apelul o ia razna din cind in cind, scriptorul parind cu greu capabil de a face fata actului ordonator al realitatii pe care si-l cere (inima se „mischeaza“, „portile orasului se mischeaza“ si ele). Cuvintele si-au pierdut creditul de odinioara, fie ele „serioase“ sau „ironice“. Treptat, intreaga realitate strinsa in poezie ajunge sa reprezinte fisii ale unei proiectii unice, intranzitive, autiste. Bolnavul deschide gura, toti il privesc, dar nu se aude nimic: vocea lui e moarta, tot ceea ce-i ramine este s-o sugereze. Poezia lui Andrei Peniuc sugereaza un strigat disperat.
Criza comunicarii tematizate de Andrei Peniuc nu este numai una a dialogului, ci si a accesului la sine.

Nu e vorba nici de recursul la metafizica transcendentei goale. Pentru ca eul ramine, in toate ocurentele sale lirice, real. Apar, fulgurant, „altii“, dar interventia lor este rapid indepartata, pentru ca gestul lor nu face decit sa accentueze accesele claustrofobice ale unui animal mic in prag de apnee („lasa-ma haide pina la capat/ e un handicap al comunicarii/ daca asta e atunci lasa-mi loc sa respir“). Raportul agonic dintre eu si l’innommable inconjurator se radicalizeaza in ciclul Marengo. Poetul se reprezinta printr-o corporalitate metonimica (buricul, „legatura“ cu amnioticul si cu lumea; membrele, agentii actiunii), iar spatiul, dezumanizat, devine geometrie abstracta („aerul pe care nu il modifica respiratia/ are muchiile lui peste puterile mele“). Subzista urme ale cotidianului – orasul, blocurile, casa unde se revine la sine, sub dusuri („poetic locuieste omul“, crede Heidegger) –, dar un geniu rau ii determina perceptiile, stapineste spatiul si reprezentativitatea lui. Geniul rau poate fi un capitan Picard si tabloul sau de comanda sau un Mengele care poate clona eul poetului pentru a induce haosul. Diferenta si repetitie se regasesc in poezia lui Andrei Peniuc, un tangaj poetic care nu exaspereaza prin monotonie atita vreme cit prezenta corporala a eului nu dispare, iar „trairile“, chiar atenuate sau ajunse la simple derivate fiziologice, nu dispar.

Daca Adrian Urmanov scrie poeme utilitare, Ruxandra Novac poeme pedagogice, Andrei Peniuc propune poeme caritabile, care sar in ajutorul postmodernului alienat, drogat de singuratate. Aceasta empatie cu cititorul devine implicita in ultima sectiune a volumului – Snuff –, cea mai critica la adresa societatii contemporane a spectacolului. Cred ca Un animal mic nu cere compasiune, nu traduce modestie. Mai degraba impune efortul unui comportament – existential sau doar liric – de recucerire si reumanizare a spatiului. Animalul mic este incoltit de custile mari, dar el se poate strecura, poate trece neobservat de rapitoare mari, de carnivore lacome. Isi poate aduce mai usor la sine miscarile zilnice, isi poate palpa, consulta corpul – si poate simti. Caci ce alt mesaj mai limpede al animalului mic se poate formula decit acela al nevoii de simtamint, de solidaritate, daca nu cu altii, cu sine cel putin? In acest exercitiu „in reluare“ de autocontemplare, autoanaliza, autoterapie, transformarea lui Britney Spears dintr-un monstru al vidului intr-o Seherezada evanescenta cu virtuti curative intr-ale autismului mi se pare realizarea poetica ce promite cel mai mult in volumul de debut al lui Andrei Peniuc: „Britney Spears face dus in camera ta/ aburii de pe umerii ei lumineaza ca focul/ in timp ce isi sapuneste soldurile cinta/ cu o voce groasa intr-o limba pe care nu o cunosti/ sunetele rostite de ea se descompun lent/ vibreaza in pereti covorul musteste/ de zoaie frumos mirositoare/ aburul luminos ti se lipeste de fata“. Prin poezie poate reusi tentativa de interiorizare a exteriorului, de intimizare a impersonalului, se regasire a senzatiilor intr-o lume carcerala care cunoaste geometria gratiilor si coregrafia spectacolelor mortii (snuff).

Adaugire. Recunosc, volumul de debut al lui Andrei Peniuc n-ar fi existat fara cenaclul Euridice si fara criticul Marin Mincu, preocupat de poezia cea mai noua. Asta nu inseamna ca discursul sau critic este intotdeauna perfect. Daca cineva isi inchipuie ca astazi numai critica semiotica cu retorica impersonala a teoriei forte si populatie neologica excedentara mai poate fi adecvata literaturii, se insala. „Extraterestru catapultat intr-un spatiu ambiguu, tridimensional“ – se spune, in comentariul care insoteste volumul, despre eul liric. O fi sunind bine adjectivul „tridimensional“, dar intr-un astfel de spatiu traim de cind ne-am nascut. S-ar cuveni ca, in exercitiul actului critic, sa nu folosim cuvinte cu atita cochetarie.