OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adrian MARINO
Cenzura in Romania. Schita istorica introductiva
Editura Aius, Craiova, 2000, 96 p., f.p.


Scris la solicitarea lui Derek Jones (London, Fitzroy Dearborn Publishers), editorul stiintific al unei lucrari proiectate in trei volume – Censorship: An International Encyclopedia –, studiul lui Adrian Marino, publicat acum in volum, a aparut si in revista Sfera Politicii, in sase sectiuni, de-a lungul anului 1997. Sint date importante atit din ratiuni pur filologice si scrupule bibliografice, cit si pentru faptul ca afirma intiietatea lui Adrian Marino in cadrul problematicii abordate si, implicit, anterioritatea acestei Schite… in raport cu alte aparitii editoriale apte sa treaca, scrie autorul in Prefata, drept primele abordari ale cenzurii romanesti. Asadar „prima schita sintetica [...] a istoriei cenzurii in Romania“, studiul teoreticianului Adrian Marino a avut in vedere in primul rind publicul strain, fapt care ii si justifica aspectul metodic, concis, informativ, descriptiv si cronologic. Iar caracterul sau este unul asumat provizoriu: cercetarea va fi reluata in cadrul unei lucrari mai ample, fundamentate pe alte premise, de vreme ce, marturiseste autorul, „ne-am convins [...] ca ideea de «cenzura» este inseparabila de a «libertatii de gindire si expresie». Si ca o astfel de «istorie» nu poate fi scrisa decit dintr-un cadru european, ideologic si comparat. De altfel, «istoria ideii de libertate de gindire si expresie» in Romania n-a fost inca scrisa de nimeni, dupa metodele specifice istoriei ideilor. O lacuna evidenta, pe care vom incerca s-o eliminam, macar in parte, dupa posibilitatile noastre“. Viitoarea lucrare despre cenzura si libertate in Romania, scrisa din perspectiva istoriei ideilor, isi are o prima motivatie in dorinta de a oferi un titlu de referinta pe aceasta tema. Dar la baza unui atare demers mai exista si obiectivul – aflat intr-o prelungire consecventa a tuturor cercetarilor, studiilor si cartilor lui Adrian Marino – de a demonstra „traditia istorica a ideii de libertate de gindire si expresie in cultura romana, ca forma de reactie si opozitie la orice manifestari ale gindirii «captive», represive, totalitare, de orice tip, de «stinga» sau de «dreapta», mereu puternice si virulente“. Este evident, in citatul de mai sus si in tenacitatea teoreticianului de a privi fenomenele in necesara lor indisociabilitate, ca prin alaturarea si coroborarea sa cu ideea libertatii de gindire si expresie, conceptul de cenzura cunoaste nu o largire, ci o contextualizare intregitoare.

Si ce s-ar putea opune acestei libertati de gindire si expresie sau, mutatis mutandis, ce e cu putinta a se asimila conceptului de cenzura? Iata doar citeva „maladii ale spiritului“, anacronisme, exagerari si tendinte succint enumerate de autor, dar in stare sa confere de pe-acum un profil incitant-polemic promisului studiu mai amplu: „revenirea in actualitate a irationalismului, autohtonismului, utopiilor nationale, «romanitatii metafizice», agresive si izolationiste“, „«invataturile» de tip initiatic, guru, «upanisadic»“, „exagerarile dogmatic-traditionaliste, in stil bombastic“. Cititorului ii ramine sa retina pentru viitor promisiunea demonstratiilor cu puncte de pornire in aceste postulate, iar pentru moment se poate opri asupra concentratei etapizari a cenzurii romanesti, ordonate pe secole, pentru uzul receptorilor straini pe care ii va fi avut initial in vedere autorul.
In secolul 16 si pina pe la inceputul secolului 17, primul tip de cenzura a fost pe teritoriul romanesc, ca in intreaga Europa, aceea religioasa, constind in controlul bibliotecilor si accesul restrictiv la carti. In tarile catolice, deci inclusiv in Transilvania, functiona un Index librorum prohibitorum, iar in tarile ortodoxe, implicit in Moldova si „Valahia“, in secolul 17 cenzura era reglementata de un index slav (moscovit).

Secolul 18 va cunoaste o cenzura de „o forma centralizata, laicizata si, mai ales, foarte birocratizata“, absolutismul luminat folosindu-se, spre a limita/interzice si/sau norma/oficializa accesul la carti, de comisii, decrete, cataloage prohibitive. In aceasta perioada incep sa se contureze si „pionieratele“ romanesti in domeniu: prima epurare a unei biblioteci, un prim fond de carte interzisa si zvonuri (ramase neconfirmate) despre un prim samizdat de la noi acum se inregistreaza: in iunie 1787 se constituie o Commissio Regio Librorum Censoria si procedeaza la epurarea bibliotecii Bathyaneum din Alba Iulia. Erau vizati, cu precadere, iluministii francezi: Montesquieu, Voltaire etc. Dar prohibitiile au o arie mai larga: cele 16 titluri si 26 de tomuri interzise in Alba Iulia reprezentau suficienta materie pentru un prim Catalogus librorum prohibitorum. Tot acum patrunde in vocabularul iluministilor ardeleni notiunea de cenzura: Gh. Sincai foloseste termenul in 1791. Pe scurt, sfirsitul secolului 18 inseamna, in Transilvania, cenzurarea reciproca a tuturor bisericilor. Si daca, in Tara Romaneasca, in acelasi secol 18, biserica isi cedeaza monopolul asupra cenzurii, spre a imparti cu autoritatile civile dictarea de interdictii, progresele devenind aici considerabile, Transilvania continua sa ramina, chiar si in secolul 19, net superioara, ca spirit de organizare si control, Principatelor. Cenzura din Transilvania vadeste intolerante, duritati, ciudatenii, incompatibilitati (la un moment dat, intr-o dubla ipostaza – de cenzurat si cenzor totodata – este chiar Petru Maior, ca autor al Istoriei pentru inceputul Romanilor in Dachia) si reactii psihologice aparent inexplicabile, dar care ulterior, in comunism, vor prolifera intr-o varietate maligna, ajungind psihologie cotidiana. Spre exemplu, excesele de zel si precautiile suplimentare apar cu precadere la periferie, conform cu „«legea» agravarii progresive, de la centru spre periferie, a vigilentei sporite direct proportionale cu departarea de centrul de putere si decizie“... Pina intr-acolo incit, in aceasta epoca, scrie Adrian Marino, „spiritul critic liber al culturii romane se manifesta doar prin aluzii, interpolari in unele traduceri, referinte straine, tolerate la limita. Exemplul tipic: notele de subsol ale Tiganiadei lui I. Budai-Deleanu“. Dar o mai minutioasa descriere si demontare a influetarilor reciproce, a interdeterminismelor dintre cenzura si libertatea asa-zicind de creatie, cita si cum mai ramine in urma interdictiilor, e de presupus ca vom putea urmari in aceeasi mai ampla lucrare pe care ne-o anunta Adrian Marino. Desi nici in volumul de fata, cu tot aerul sau sobru si obiectiv, nu isi interzice (nu se cenzureaza...) sa puncteze, ironic, analogia – daca nu de-a dreptul identitatea – pretabila la speculatii si comentarii intre deciziile si lexicul puterilor cenzurante ori stratagemele defensive, mereu asemanatoare, ale scriitorilor cenzurati.

Chiar si indepartati in timp, acesti doi subiecti constrinsi la o continua pinda reciproca – cenzura si cenzuratii – isi dovedesc solidaritatea de mijloace. Spre pilda, nu poate trece neremarcata stereotipia terminologica din timpul ocupatiei ruse din secolul 19, de dupa razboiul ruso-turc, „limbajul represiv al puterii ocupante“ fiind regasibil „din plin si peste un secol, dupa 23 august 1944“. Aceasta „prima oficializare si organizare eficace, drastica, a cenzurii, in spirit despotic-tarist“ atrage dupa sine un intreg cortegiu de procedee si expresii specifice care „incep sa devina familiare“ sau care, noteaza autorul cu o malitie pesemne rapid traversata de un cititor strain, „vor face o mare cariera“. Urmeaza, in istorie, tribulatiile cunoscute: prima desfiintare oficiala a cenzurii, o data cu revolutia de la 1848, apoi, dupa reprimarea acesteia, o noua perioada de represiune, cea care face sa patrunda „in limbajul curent al administratiei si intreaga terminologie a statului politist modern“ – punct in care autorului nu-i scapa nici nuantele lingvistice: faptul ca „terminologia franceza este mai abstracta si, uneori, mai supla, mai diplomatica“, spre deosebire de limbajul indigen. Pe de alta parte, tocmai pentru ca intre 1848-1859 cenzura tinde sa ajunga una „totalitara“, se intensifica si rezistenta ideologica; spirite liberale precum C.A. Rosetti, M. Kogalniceanu, C. Boliac se manifesta si revendica suprimarea cenzurii. Unirea de la 1859 aduce si prima lege a presei (1 aprilie 1862), dar abia Constitutia din 1866 va consacra definitiv libertatea de expresie si suprimarea cenzurii. In Transilvania, desi aceleasi, in linii mari, cu cele din Principate, problemele ridicate de cenzura au o coloratura aparte din cauza rolului pe care il detine presa aici, de afirmare a drepturilor natiunii romane. Prigonite, arse ori interzise, victimele cenzurii din Transilvania sint mai ales periodicele romanesti.

In secolul 20, asupra caruia autorul se opreste in trei sectiuni, Represiune si liberalizare, Cenzura totalitara si Scriitorii si cenzura comunista, diagnosticele sint mai crude: regimul cenzurii „urmeaza indeaproape toate evenimentele politice istorice. Ea este consecinta directa a rascoalelor, razboaielor, dictaturilor si ocupatiilor straine. Libertatea presei este drastic limitata sau pur si simplu desfiintata pentru o lunga perioada“ sau: „de fapt, de o reala libertate a presei, in Romania, nu se poate vorbi decit sub domnia lui Carol I, iar dupa Unire – cu o «pauza» in timpul razboiului – decit pina in 1933“. „Inovatiile“ de secol 20: procesele de „colaborationism“ (printre acuzati: I. Slavici, A. de Herz, Dem. Teodorescu, T. Arghezi) si cele de „pornografie“ – un concept deseori deturnat politic –, care aveau, la noi, un precedent in procesul din 1863 al lui B.P. Hasdeu (printre autorii vizati se afla N.D. Cocea, Al. Macedonski, G. Bogza, F. Aderca, H. Bonciu, Mircea Eliade). Dar nici dictatura regala, nici aceea antonesciana nu dovedesc si nu egaleaza „duritatea si perfectionarea metodelor cenzurii“ ca regimul de ocupatie sovietica, instalat dupa 23 august 1944, si culminind cu nationalism-ceausismul tot mai preocupat sa treaca sub interdictie nume indezirabile, in functie de schimbarea „liniei“ P.C.R., de aparitia dizidentilor, a protestatarilor sau subversivilor (multi, acestia din urma, din cauza aleatoriului dominant in ultimii ani ai lui Ceausescu, cenzura fiind oficial desfiintata, iar puterea de interpretare a cenzorilor lucrind dupa legile hazardului) ori in functie de numarul tot mai mare de emigranti.

Complexitatea sistemului ceausist, care a generat si o cenzura asijderi – combinatie paranoica de „directive“ cu arbitrarietate si incultura – complica abordarea acestei perioade pina intr-atit incit discursul ajunge sa penduleze inevitabil intre analiza si trama romanesca: in istoria luptei cu cenzura se pot contura situatii tipice, „cazuri“, asa cum si procedeaza Adrian Marino, vadind mentalitati, moravuri si tipologii de urmaritori si urmariti. Abundenta ilogica – hiperbolica – a anecdoticii, a exceptiilor si a dramelor – profund umane, atit ale scriitorilor, cit si ale cartilor modificate, schilodite astfel –, departe de a fi controlabila sau lesne ordonabila, reprezinta intr-adevar romanul inca nescris al unei epoci care isi asteapta analizele.