OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De-abia intrasem pe usa, ca aud la radio: „Cea mai buna trupa din lume: Coldplay“. Si da-i cu Speed of Sound. Hmm. Nimerise cum nu se poate mai prost, DJ-ul. Alta data, poate i-as fi trecut-o cu vederea. Dar tocmai veneam de la un concert cu R.E.M. Asa stind lucrurile, la verdictul lui de DJ il opun pe al meu, de simplu fan. Cea mai buna trupa din lume nu exista – sint intotdeauna mai multe (acuma, fie vorba intre noi, cea mai buna trupa din lume e Pink Floyd, dar nu vorbesc doar in nume propriu, sintem un grup mai numeros).

Avansez o scurta lista. In acest moment, primele cinci trupe din lume sint: Pink Floyd, The Who, U2, R.E.M., Rolling Stones. Fac afirmatia cu toata raspunderea, in dubla calitate: ascultator si martor la concerte. Li s-a zis „dinozauri“. Au fost informati, in repetate rinduri, ca au murit, odata cu muzica lor. N-au vrut sa receptioneze mesajul. S-au incapatinat. N-au disparut, ci, dimpotriva, zburda din nou in vazul lumii. Pe scena, la radio, in topuri. Si au facut pui. „Muzica de dinozauri“ e iarasi muzica pur si simplu. Pustii o descopera cu entuziasm: ii zice rock. E o poveste frumoasa, care ne invata ca usile trintite abuziv in nas trebuie sparte.
Coldplay poate fi, eventual, cea mai buna trupa din ultimele patru minute, daca acum ai deschis prima oara in viata un radio si auzi vreun cintec de-al lor, oricare, nu conteaza. Trupa lui Chris Martin are o singura piesa (ce-i drept, buna) pe care o cinta in fel si chip, de la un album la altul. Exagerez, dar nu foarte mult. Coldplay si celelalte grupuri din valul brit-pop sint, fara indoiala, pline de talent si suna bine. Dar, nu-i asa, se judeca prin comparatie.

- Prapadul hip-hop, tehno, r&b
Dupa prapadul hip-hop, tehno, r&b si derivatele, sigur ca suna bine. Am vazut insa, toti, mega-concertele Live 8 (Bob Geldof: respect, Sir!).
I se spune Sir Bob Geldof deoarece a fost innobilat de regina pentru activitate umanitara. Este organizatorul celor mai importante concerte rock-pop din istorie: Live Aid (1985) si Live 8 (2005).

Minunat, perfect au cintat Coldplay, Stereophonics, Snow Patrol, Travis si toti ceilalti. Dar U2 si R.E.M. au fost cu totul altceva. Cind din scena s-au pravalit peste noi si The Who, adevarul nu mai putea fi negat. Iar lucrurile le-a rezolvat Pink Floyd. E clar: cei patru „dinozauri“ sint taticii, cu Rolling Stones cinci, care acum se inhama iar la caruta (turneu mondial, prefatat de un single, Streets of Love, care merge ca focul). In monotonia scandaloasa promovata de „industria muzicii“ un deceniu si jumatate, brit-pop-ul a venit ca ploaia dupa pirjol. Dar muzica acestor trupe n-a scapat nici ea de monotonie. E mai bine, dar inca nu-i destul. Firul rupt cu forta inca n-a fost sudat la loc.
„Pop“ e forma scurta de la „popularitate“. Termenul a aparut in anii ’50 in America, odata cu explozia rock-ului si a posturilor de radio cu muzica de top. De atunci, rock-ul a ramas filonul de baza in muzica pop. Pe pirtia sapata de Elvis si Beatles au navalit o puzderie de muzicieni, care au dus rock-ul in directii din cele mai neasteptate.

Pina la inceputul anilor ’90, cind capetele luminate din industria muzicii au hotarit ca e destul. „Gata, inchidem robinetul. Daca nu inundam piata cu altceva, murim“. Era intr-adevar un moment de cumpana, de reasezare. Iar piata nu mai era dinamica, flexibila, creativa. Aproape disparusera radiourile si casele de discuri independente – din mai multe motive. Intii, aparuse compact-discul, in anii ’80. Bun pentru albume, moarte curata pentru single-uri. Or, noutatile se lanseaza pe single. Scotea casa de discuri un single, intra la radio – daca se vindea, iesea si un album. Daca nu, era o pierdere tolerabila. Pe compact-disc, lumea prefera sa cumpere albume intregi, nu doar o piesa sau doua. Trebuia gasit un nou vehicul. Pina sa se lamureasca lucrurile, casele de discuri mai mici fie au murit, fie au fost inghitite de rechinii mari, care au acaparat piata.

- „Mamutii“ urasc riscurile
Apoi s-a gasit noua rampa de lansare: MTV. Aparuse de citiva ani buni, cu intentii cit se poate de clare. In 1981, MTV si-a inaugurat emisia cu o piesa intitulata Video Killed the Radio Star (grupul Buggles – de fapt Trevor Horn, ajuns vocalist la Yes si apoi un mare producator). Pina spre sfirsitul anilor ’80, canalele tip MTV amenintau sa ia toata piinea de la gura radiourilor. Adica banii din reclame, care „fugeau“ spre televizor. Asa ca si radiourile mici au fost inghitite, vrind-nevrind, de retele-mamut. Acelasi model ca la casele de discuri: cota de piata coplesitoare cu personal redus la minimum. Costuri reduse, eficienta economica mare. Dar si diversitate muzicala mica. Inclusiv prin frinarea lansarii de albume. In anii ’70-’80, vedetele lansau si doua albume pe an daca voiau. Din anii ’90 li se impune un ciclu minim de 18 luni. Cistiguri mai mari, dintr-un album de succes fiind „stoarse“ cit mai multe hituri. Dar piata e mult mai saraca. Desi au destui bani ca sa-si permita sa riste cu un nume nou (sau sustinindu-i pe consacratii care vor sa „exploreze“) „mamutii“ urasc riscurile. Si nu-i intereseaza maruntisul. Investitii masive, cistiguri enorme. Pentru asta, drumul batatorit e cel mai sigur. Asa ca inunda piata cu citeva produse. In cazul muzicii, citeva nume si citeva stiluri. Ce pare la un moment dat balast e aruncat fara mila.

-„Precis ca nici manelele nu-ti plac“
La inceputul anilor ’90, rock-ul a fost considerat balast. N-a fost aruncat cu totul la gunoi, dar a fost trecut pe o linie secundara. Ca sa faca loc unor produse noi: hip-hop si tehno, cu care sa fie „prinsa in cirlig“ o noua generatie de pusti si tinuta asa pina la adinci batrineti. Si ei, si copiii, si nepotii, daca se poate. Dupa cum stim, a mers foarte bine. E o lege a naturii: fiecare generatie de pusti se razvrateste, vrea sa se distinga de „batrini“. Vrea ceva nou. Nu asa a aparut si rock-ul? N-a fost dominant atita vreme? Ba da, cu o mare diferenta. Rock-ul n-a sufocat celelalte genuri, dimpotriva, le-a imbogatit, a luat si a dat la schimb, a imprumutat idei si a dat cu imprumut fara probleme. Rock-ul a incurajat diversitatea. Ne-a ajutat pe toti sa avem de unde alege. A putut s-o faca pentru ca piata nu era rigida, controlata de citiva giganti. O piata si o industrie pe care rock-ul le-a ridicat. Prin creativitate – nu prin monotonie, nu prin reciclare, nu prin clonare.
Or, de prin ’90 incoace, pustii n-au prea avut de unde alege. Asta li s-a oferit, asta au consumat. Bre, mata ai ceva cu corporatiile astea? Ce, nu-i bun capitalismul? Si cu hip-hopu’, cu tehno, cu r&b – care-i problema? Precis ca nici manelele nu-ti plac. Elitistu’ naibii.

Nu, cetatene. Am ceva cu „modelul unic“. Nu-l suport, ca-i in politica ori muzica. Am observat ca monopolul face rau la sanatate. Si individual, si colectiv.
Sa nu intram insa in chestii „hard“. Las altora placerea sa analizeze, bunaoara, efectul refrenelor gangsta-rap asupra publicului pre-puber, invatamintele pe care le pot trage ascultind Ma’ Bitch ori Fuck Da’ Police. Titluri nemuritoare, care, in Statele Unite, au dus la introducerea unor cipuri speciale in televizoare cu care parintii sa poata controla, cit pot, obscenitatile si violenta revarsate din ecrane si difuzoare. Oricum, nu asta era solutia, doar cu biciul nu merge niciodata. Sa nu anticipam insa; vorbeam despre muzica.

Odata impus noul model, trebuia alimentat. De unde, insa? Hip-hop, tehno, r&b si derivatele nu sint genuri care abunda in idei muzicale. Pai, cum de unde – din „vechituri“, normal. Din talentul altora. Luam refrenul si ceva orchestratie dintr-un hit verificat, ori din mai multe, amestecam frumos, bagam doua masuri de ceva nou, pe calculator, le repetam la infinit si gata. Daca e doar de dansat in club, la dat cu capul, nici nu trebuie cuvinte. Ieftin, simplu, mergem la sigur. Ca avem tehnologia, uite-o! Ajunge si un laptop cu soft-ul potrivit.
Evident, nu e chiar asa de simplu, multi au incercat, putini au reusit. Problema e ca felul acesta de-a „face“ muzica nu aduce nimic nou. Refoloseste creatia altora. A oamenilor aceia, cu rock-ul, care au adus de fapt sintetizatorul si calculatorul in muzica, dar le folosesc doar ca pe niste instrumente, alaturi de celelalte. Nu programeaza calculatorul sa „faca“ muzica.
Iar rockerii, ei in timpul asta ce-mi facea? In prima faza, au continuat. Nu era bine. Au mai zis una-alta, pina cind li s-a spus in fata: „Ce stiati voi nu se mai cere. In plus, care ati trecut de 35 de ani, nu mai insistati. Muzica o cumpara numai pustii, vreti sa fuga cind va vad?“.

(Asta au auzit, de exemplu, cei de la Status Quo cind au intrebat, prin ’95, de ce noul lor album nu era difuzat de principala retea radio din Marea Britanie). Atunci, s-a spart adunarea. Unii s-au lasat de tot. Altii au hotarit sa se dea cu „noua putere“. Imbratisam rap-ul. Intindem corzile pe calculator si cintam asa. Alternativ, scoatem chitarele din priza si zicem „la rece“, sa nu mai inteleaga nimeni de ce-am avut succes vreodata. In ultima instanta, compunem pentru „stapinire“. Daca tot se recicleaza (mutileaza), macar sa ne-o facem noi cu mina noastra. Bani aveau. Cu sanatatea – binisor. Inspiratia – intacta. Trebuiau sa nu depuna armele si sa schimbe tactica. Nu se mai poate prin mass-media? Ne scot din playlist? Nu incapem la MTV? Trecem la munca de la om la om, fata in fata. Concerte. Cite un disc. Concerte. Si tot asa, pina s-or mai imbuna vremurile.

- Pink Floyd: „au mult obraz si suflet bun“
In faza asta i-am prins pe Pink Floyd, in 1994. Bilete luate cu noua luni inainte, ca altfel nu apucam. Au fost 14 spectacole intr-un pavilion de expozitii din Londra, transformat in sala de concert. Puteau sa dea doua spectacole pe Wembley si ar fi scos aceiasi bani, cu munca incomparabil mai putina. Ei nu au vrut asta. „Mai bine de 14 ori, vede si aude toata lumea cum se cuvine“ .

Credeam ca stiu din carti si de pe video la ce sa ma astept. Si, oricum, n-aveau cum sa sune ca pe disc, corect? Corect. Au sunat mai bine. Iar pe linga ce-am auzit a contat si tot ce am vazut si nu pot spune in cuvinte. Magnifici, chiar si fara Roger Waters. Incredibili. Imi dau, efectiv, lacrimile cind imi amintesc. La urma, le faceam noi poze din sala, ne faceau si ei noua, de pe scena. Nu le era indiferent. Le pasa. Se dadusera peste cap ca sa ne ofere ce aveau mai bun. Tremurasera de emotie, de trac. Si reusisera. Ne-au facut sa ne cinte inimile, zau. La final, ne-au aratat ce fericiti erau ca ne aflam acolo. Poate mai fericiti decit eram noi, dupa un spectacol cum, probabil, n-o sa mai vedem vreodata (desi aud ca se gindesc iar la concerte, acum ca s-au impacat in sfirsit cu nataraul de Waters; din nou, respect, Bob Geldof, Sir!).
De-aia ziceam la inceput ca peste Pink Floyd... nu se prea poate, deocamdata. Am auzit, atunci, o spectatoare: „Au mult obraz si suflet bun“. Vorba asta n-am inteles-o cu adevarat decit mai tirziu. Sint mai cinic, iar in ’94 de-abia vazusem pe video This is Spinal Tap, o comedie minunata de Rob Reiner. E un pseudo-documentar despre o fosta mare trupa englezeasca de rock, la ultimul turneu in America. In care se fac definitiv de risul curcilor. Imaginea perfecta a „dinozaurilor“, asa cum circula ea. Rob Reiner a reusit sa adune in film mai toate gogomaniile, grotescul si excesele din lumea rock-ului. Pe scurt, toate motivele sa rizi de „dinozauri“.

Este, de pilda, o scena in care flacaii ajung din greseala sa cinte la o baza militara americana, la balul ofiterilor. Sala plina de oameni rasi, tunsi, cu uniforme scrobite, cu neveste si copii. Un inalt prelat e invitat de onoare. Ies Spinal Tap pe scena si incep, sincer: „Traiasca Diavolul!“. Mai spre final, chitaristul ii marturiseste reporterului: „Sigur, viata noastra, a super-grupurilor, inseamna sex, droguri si rock&roll. Daca le am pe primele doua, eu fara ultima parte ma descurc“. E un film foarte amuzant si foarte convingator. Un singur lucru lipseste: muzica „super-grupurilor“, inlocuita de o partitura parodica, foarte buna, dar fara legatura cu „subiectii“.
Cele mai multe ironii din film tinteau spre Mick Jagger si Rolling Stones. I-am vazut prin ’96, pe Wembley. Altceva decit Pink Floyd, alt stil, alt sunet, alt gen de spectacol (desi tot coplesitor). Au insa aceeasi perfectiune in executie, iar rezultatul, magia, sint la fel ca la Pink Floyd. Asculti si cinti cu ei, tisnesti in picioare si nu mai poti sa te asezi, nu te mai saturi si ai vrea sa tina o vesnicie. Indiferent ce cinta.

Pentru ca nu vor sa cinte „altfel“. E atita talent si atita generozitate in ceea ce fac – rup efectiv din ei, pe scena – incit e imposibil sa nu te cucereasca. Si am ajuns si eu sa cred ca au mult obraz. Si suflet bun. Ne respecta pe noi, spectatorii, si ne multumesc ca le-am dat sansa sa fie mari. Ce-am facut, ce n-am facut, The Who n-am prins „pe viu“. (Au facut si ei tot ce-au putut ca sa se ascunda, de pilda Roger Daltrey se ocupa intens de piscicultura, creste pastravi). Muzica lor o puteti auzi in genericele serialelor Criminalistii (CSI – Las Vegas, Miami si New York). Producatorul serialelor, Jerry Bruckheimer, e mare fan. Dar tot pe scena sint ei de neoprit si de neajuns din urma. Dupa ce vad la Live 8 ca se anunta vreun concert, ma asez cu sacul de dormit la casa de bilete. Pina atunci, m-am „consolat“, la trei saptamini interval, cu U2 si R.E.M. „Dinozaurii“ mai tineri, dar la fel de maricei.

- Cum s-a facut de ris Bruce Springsteen
Luati tot ce-am spus mai sus si adaugati urmatoarele: U2 si R.E.M. sint mult mai „aspri“ pe scena. Si termina absolut genial concertele; e o arta si asta, a despartirii. Unde mai pui ca ne-au lasat sa-i fotografiem cit am vrut, fara sa puna oamenii de ordine sa ne alerge. R.E.M. ne-au fotografiat si ei, ca Pink Floyd.
Ascultindu-i si vazindu-i pe scena, am inteles cum au facut. N-au incetat sa-si iubeasca arta, muzica. Si nu si-au negat niciodata trecutul, ca altii. De exemplu, Bruce Springsteen – The Boss. Era la Royal Albert Hall, intr-o sala arhiplina. Dupa primul cintec, primit cu urale, The Boss Springsteen ne-a spus sec: „Stati jos, relaxati-va si taceti in p... mea din gura“. Mai incolo, ne-a iertat si a hotarit sa ne spuna o gluma. Zice: „Eram in Hyde Park si imi sare o veverita in poala. Aoleo, zic – sper sa nu se repeada la ghindele mele personale“. Ah, ce-am mai ris. Ce-a cintat, nu prea stiu. La un moment dat, la mijlocul unei piese, mi-am dat seama ca bolmojea Streets of Philadelphia. Bruce e in faza „nu mai fac comert, sint artist“. Adica prosti ati fost ca ati dat banii pe muzica mea, sa va arat cum trebuia sa sune – pe chitara rece, cu microfonul in gitlej. Prost, prost de tot suna, Bruce. Nu esti Clapton, care stie sa-si foloseasca chitara „la rece“. Spre deosebire de The Boss si altii ca el, Cei Cinci au tinut mereu la publicul lor, ne-au respectat. N-au incetat sa cinte asa cum ii stiam, pentru oricine a dorit sa ii asculte. A zis-o cel mai bine Georges Brassens: „Cint tot timpul, chiar si pe scena“.

- Parintii din America s-au mai linistit putin
Revenind la poveste, intr-o buna zi, cind erau ei mai linistiti, mamutii din industria muzicii au observat ca au o problema: mp3-urile (fisiere muzicale comprimate suficient incit sa poata fi date la schimb pe Internet). Pustimea, evident, s-a repezit la noutate. Dupa ce au terminat cu ce „stiau“, au inceput „descoperirile“. Vechiturile. Rock-ul. Rockozaurii. „Industria“ a ignorat fenomenul, iar cind s-a trezit (obtinind interzicerea prin lege a site-urilor care mijloceau schimbul) a incasat inca o lovitura: iPod-ul, lansat in 2001 de Apple. „Cutiuta alba cu casti“ a turnat gaz peste focul pe care se chinuiau sa-l stinga mamutii. Primele iPod-uri puteau stoca pina la 2000 de cintece mp3. Cam 200 de albume, intr-un player cit un pachet de tigari! Acum s-a ajuns la peste 15.000 de piese!!! Controlul asupra „ofertei“ incepuse sa se fisureze de cum aparusera mp3-urile. iPod-ul n-a facut decit sa accelereze fenomenul.

Radioul, canalele TV de muzica au inceput sa piarda audienta.
La inceput, „cutiutele albe“ au fost umplute cu ce era la moda. Raminea insa atita loc incit s-a trecut iute la „restul“. Auzit, placut – vrut mai mult! Fortati sa reactioneze, mamutii au dat „liber la rock“. Au fost aduse pe contract trupe noi – iar „veteranilor“ li s-a deschis iar usa. Erau pregatiti. Si asa, de anul trecut, e o „renastere rock“. Cei Cinci Dinozauri (ehei, sint ei mult mai mulTi, poate mai vorbim...) au toti discuri noi pe piata – fie material original, fie compilatii, care le imping spre stratosfera vinzarile deja impresionante. Concertele le-au confirmat valoarea si au atras o intreaga generatie care nu stia ca exista asemenea muzica. Iar cel mai imbucurator e succesul extraordinar din ultimele luni al unor trupe tinere, crescute cu muzica dinozaurilor pe care au imbratisat-o „impotriva curentului“. Sigur ca nu suna exact ca „ai batrini“, dar influenta se simte. Green Day, Scissor Sisters, The Killers, Maroon 5, Stereophonics – ca sa dau tot o lista de cinci. Primele patru sint grupuri americane, ultimul e britanic.

Pe dos ca la „dinozauri“, unde doar R.E.M. e din America. Schimbarea nu trebuie sa mire – americanii au inventat rock-ul, britanicii l-au impus cu adevarat, roata se invirte in continuare. Pacat ca a trebuit sa treaca atita timp, mare pacat. Creativitatea, in muzica si in orice, se educa. Trebuie modele. Modelul unic e garantia dezastrului. E loc sub soare pentru toata lumea, si pentru rap, si pentru manele, si pentru orice. Cu o conditie: alegerea sa fie libera, nu tinuta in chingi. Pentru muzica pop din Occident, chingile au fost rupte de revolutia adusa de mp3-uri si iPod. Tot piata libera si creativitatea (tehnica, de aceasta data) pe un segment complet ignorat de mamuti. Care spun ca tot ce se intimpla nu face decit sa incurajeze pirateria. O incurajeaza in masura in care a incurajat-o si casetofonul – pe vremea cind norocosii care aveau discurile ne trageau si noua pe casete. Apoi, cei ce schimba cele mai multe piese pe Internet sint si cei care cumpara cea mai multa muzica – pe CD sau descarcata de pe site-uri cu plata. La preturi rezonabile (tot Apple a dat tonul) si nu de jaf, cum au incercat initial mamutii. Iar adevaratii pirati sint mafiile din intreaga lume, care distribuie industrial muzica furata.

De cind cu „schimbarea“, parintii din America s-au mai linistit putin. Rap-ul nu mai e asa sus in preferintele pustanilor. Sigur, nici muzica rock nu e chiar de mielusei, cretini sint peste tot, dar nu se compara – si oricum, nu ei sint rock-ul. Uite, chiar acum cind scriam, la radio au dat R.E.M, James Blunt, Natalie Imbruglia, E.L.O, Led Zeppelin. Ieri am auzit Bob Dylan. Doamne-ajuta!!! Ca nu e post de „elitisti“, ci pentru noi, astia, mai din popor. Ia sa-mi pun niste Pink Floyd. Nu mai e nevoie – au bagat la radio Comfortably Numb. 6 minute, 21 de secunde. Pina acum trei luni nu sarea nimic de patru minute. Acu’ parca merge mai bine si Coldplay. Sa stati mult si bine cu noi, bai Rockozaurilor! Si, inca o data, respect, Bob Geldof - Sir!