OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mă uitam înainte, nu mă mai gîndeam la România. Eram preocupată de ce voi face în Germania, unde voi putea lucra. Nu eram nostalgică după România, nu sînt nostalgică nici în propria mea viaţă. Eram mai curînd temătoare, bucuroasă şi curioasă să văd dacă pot izbîndi în Germania. Eu ştiam limba germană din familie, n-aveam nici o problemă de comunicare... Aşa că am predat o vreme limba germană la un liceu din Germania. Era destul de bizar: predam germana, îmi păstrasem numele meu, Petrulian, era destul de bizar...

Foarte bine. Eram cumva de-a locului. Şi compensam. Ceea ce îmi lipsea în cunoştinţe căutam să suplinesc prin personalitate. În orice caz, am fost acceptată surprinzător de bine de către elevi. După un an, a început însă o perioadă de şomaj în rîndul profesorilor, s-au înăsprit condiţiile de angajare permanentă. Se cerea un nou examen de stat, o nouă diplomă deci, obţinută în Germania.

Doream să scriu. Am vrut mereu să scriu. Am făcut o cerere de înscriere la facultatea Stuttgart-Hohenheim, secţia „Kommunikationswissenschaft“, şi am fost admisă într-o grupă de 15 studenţi. Criteriile de selecţie erau şi studiile anterioare, cei de la facultate căutau oameni cu pregătire în diverse domenii – arhitectură, sociologie, drept.

Da. Am avut două opţiuni: puteam să accept propunerea de a lucra la Europa Liberă, sau puteam să-mi dau examenul de licenţă la Stuttgart, în următoarele 6 luni, şi să-mi caut de lucru în presa germană. Am ezitat, nu ştiam ce să fac. Am optat pentru Europa Liberă.

Nu. În general, nu-mi pare rău. Cred că aproape orice decizie ai lua este cumva şi bine, şi rău.

De mare grijă, de mare îngrijorare. Mă simţeam în România, printre români; n-am prea simţit că locuiesc la München în toţi cei 12 ani de activitate. Vorbeam despre teme româneşti, n-aveam timp să cunoaştem oameni din afara redacţiei, ne vedeam tot timpul, şi după-amiaza, şi seara. România era foarte prezentă în viaţa noastră.

Amintirea mea, legată de dumneavoastră, este cea de prezentatoare a „Programului politic“. De cînd aţi început să-l prezentaţi?

Doi-trei ani am scris comentarii. Eram specializată pe Polonia şi îi admiram mult pe polonezi în comparaţie cu felul nostru de a reacţiona. Cînd şeful meu, domnul Mircea Carp, a ieşit la pensie, Vlad Georgescu a hotărît ca eu să preiau „Programul politic“. Mircea Carp şi-a păstrat colaborarea la „Programul politic“, făcînd ediţiile din weekend. În timpul săptămînii, eu prezentam „Programul politic“. Şi am lucrat în această formulă aproape 10 ani, pînă la mutarea Europei Libere la Praga. Aveam dreptul de prezentare, de coordonare, dădeam ok-ul pentru difuzare. Toate materialele care intrau în „Programul politic“ trebuiau să aibă acordul cuiva, iar în cele mai multe cazuri, eu dădeam drept de difuzare.

Nu. Şi mai ales n-o simţea nici unul din marii kremlinologi. Retrospectiv, îţi apar aproape inutile toate expertizele politice, toate prognozele. Nu s-a putut anticipa căderea comunismului. Sînt lucruri care se întîmplă uimitor de iute şi te întrebi cînd şi ce a produs fisura decisivă. Probabil că nu există o singură fisură decisivă, ci o acumulare treptată, pînă la momentul critic. Acum, toate revoltele din lumea arabă, toate schimbările cine le-a prevăzut? Nici atunci n-am prevăzut căderea comunismului. Se iscă ceva din ceva, se mişcă istoria.

Am fost într-o crescîndă admiraţie faţă de polonezi

Aţi început să fiţi la microfonul Europei Libere în vremea cînd preşedinte al Statelor Unite era Ronald Reagan. Acesta declanşase cîteva acţiuni anticomuniste, politica sa era îndreptată împotriva comunismului. Cum Europa Liberă era finanţată de Congresul Statelor Unite, iar la Casa Albă era un preşedinte anticomunist, au căpătat şi emisiunile Europei Libere un ton mai apăsat anticomunist?

Americanii nu se amestecau deloc în emisiunile noastre. Eram liberi să ne concepem emisiunile aşa cum doream. Singura problemă era să menţinem un anumit nivel. Atacurile la persoană nu erau permise sau trebuiau să respecte o anumită limită. Nu relatam la nivel de bîrfă. Vorbeam de Ceauşescu nu ca despre o persoană, ci ca despre liderul unui regim. Măsurile sale făceau obiectul analizei Europei Libere, dar nu ne sugerau americanii cum să o facem. Directorul de atunci, Vlad Georgescu, a decis singur să difuzeze fragmente din cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii, n-a fost nici o intervenţie americană. Şi a ales să transmită pe post numai fragmentele legate de funcţionarea sistemului, fără să le prezinte pe cele legate de viaţa conducătorilor; bîrfele, mizeriile din Comitetul Central şi comportamentul privat al soţilor Ceauşescu îl dezgustau pe Vlad Georgescu.

Rolul meu la Europa Liberă nu era să fiu surprinsă. Eu urmăream să văd ce se întîmplă, să văd ce fac polonezii şi cum reacţionează. Din zi în zi, am fost într-o crescîndă admiraţie faţă de polonezi. Nu mă puteam împiedica să nu-i compar cu ce se întîmpla la noi sau în alte ţări. Admiram puterea lor de a reacţiona unitar. Aveau circa 500 de publicaţii, care apăreau clandestin. Şi nimeni n-a trădat, şi nimeni n-a dezvăluit locurile unde se scriau şi se publicau acele broşuri împotriva regimului. Mi se părea fabuloasă acea atitudine solidară a oamenilor, de protecţie şi de susţinere. Cred că polonezii, în momente de mare criză, sînt un popor deosebit. Iar noi, cînd nu sîntem în criză, avem mari şanse să ieşim la liman. Talentul românilor înfloreşte, ca să zic aşa, pe timp de pace, dacă e nevoie de vreo confruntare cu regimul (orice tip de regim), clacăm repede.

Noi ne anesteziam prin ironie

Tiparul românilor în raport cu Europa Liberă era cel în care se comentau emisiunile Europei Libere, se aminteau şi se repetau glumele făcute de Neculai Constantin Munteanu, discutam între noi şi despre Gorbaciov, dar cam atît.

Eu cred că avem un dar aparte: să fim spectatori la propriul destin. Parcă tot ce ni se întîmplă nu ne priveşte personal, parcă nu românii înşişi ar trebui să acţioneze. Avem mereu impresia că „aşa ne e dat“. Nu ne este dat nimic, noi facem realitatea. Nu prea conştientizăm ideea de a decide chiar noi cum vrem să trăim. Toate ţările aveau Europa Liberă, în România se asculta intens Europa Liberă. Pentru polonezi, Europa Liberă juca rolul Facebook-ului de azi, era o sursă de informare, cei din Varşovia ştiau, prin Europa Liberă, ce se întîmplă la Gdansk, de pildă. Pentru români, Europa Liberă părea mai curînd o sursă de liniştire.

Parcă nu eram noi înşine actorii acelei istorii... Cred că marea noastră înclinaţie spre umor şi spre soluţii verbale – cum ar fi ironia, batjocura, înjurătura – ajunge să înlocuiască acţiunea necesară. Tensiuni existente şi reale, o senzaţie de sufocare, de revoltă etc. se dezamorsează în momentul în care românul începe să rîdă, să facă „haz de necaz“, să se bucure că altul a fost luat peste picior – că „bine i-a zis-o!“. Sufletul se mai linişteşte, oamenii îşi văd mai departe de treburile zilei. Ar fi important să rămînem mereu în alertă, să nu ne liniştim, să fim nemulţumiţi tot timpul, pînă cînd eliminăm cauza problemei, nu doar simptomul, cauza bolii. Noi ne anesteziam prin ironie şi ne plîngeam că ne aflăm „sub vremuri“, nu-i aşa? Vremurile ţin în mare măsură de noi; spun încă o dată – cred că, în cele din urmă, realitatea nu e dată, ci făcută, făcută de noi.

Ceauşescu a fost lăsat să fie un dictator

Aţi reproşat acelui moment multitudinea de petiţii, declaraţii şi apeluri trimise lui Ceauşescu. Le-aţi considerat relevante moral pentru cel care le scrie şi pentru cel care le citeşte, dar spuneaţi că petiţiile nu ajută, în raportul nostru cu cel căruia îi erau adresate. Petiţiile ar fi fost deci o formă neînsemnată de protest în faţa lui Ceauşescu?

Aşa credeam atunci, că petiţiile n-au efectul dorit.

Acele petiţii erau salutare, dar nu suficiente. Nu aveau efectul pe care îl doream şi nu aşa rezolvam situaţia. Ce facem prin petiţii? Apelăm la simţul moral al celui care ne asupreşte. Victima apelează deci la călău şi cere milă; este absurd şi aproape naiv, înduioşător. Cred că trebuie să lupţi cu balaurul, nu să-l rogi sau să-l convingi cu argumente intelectuale. Trebuie luptat politic. Mi-aş fi dorit atunci mai multă unitate. Singur nu se poate lupta, trebuie să fie o luptă politică a tuturor. Românii au luptat singuri, au fost puţini disidenţi, nesusţinuţi de restul societăţii... Realitatea asta a fost: unii s-au expus, au ieşit în faţă, şi nimeni nu i-a urmat. Eu nu spun să ne iubim cu toţii şi să ne avem veşnic ca fraţii... Dar, în anumite momente şi pe anumite teme, trebuie să fim solidari: să ne orientăm după ţelul major, să nu ne pierdem în detalii. Gîndiţi-vă, mă repet, la Polonia: a existat acolo o unitate între muncitori şi intelectuali, au avut împreună o acţiune politică. Intelectualii nu s-au închis în turnul de fildeş, iar muncitorii nu s-au retras zicînd că nu sînt înţeleşi de către intelectuali. A existat unitate şi între intelectualii polonezi, unii erau evrei, alţii creştini, alţii foarte creştini, dar au fost împreună, aveau împreună o treabă de rezolvat. Asta era tema! N-a mai contat că mata nu mergi cu mine la aceeaşi biserică, nu despre asta era vorba atunci, nu asta era problema! N-a mai contat nici că unii lucrau într-o redacţie, iar alţii în fabrică: toţi aveau o treabă de rezolvat împreună, numai împreună. În România, n-a existat conştiinţa faptului că marea temă de rezolvat se numea Ceauşescu şi regimul comunist. Am fost prea preocupaţi de simpatii, de antipatii, de bîrfe, de dezvăluiri şi pseudodezvăluiri arbitrare. Şi cred că şi astăzi, în momente istorice mai puţin grave, ar trebui să avem un simţ al priorităţilor; să deosebim între ce este important şi ce nu e important, să descifrăm care ne este ţelul. Un ţel major ar trebui să ne permită să depăşim animozităţile personale.

 

Ceauşescu a fost un dictator, dar a şi fost lăsat să fie un dictator. Ca să n-ai măsură, ca să poţi face orice, trebuie să fii ajutat, trebuie să fii întîmpinat de un public care este pregătit să te susţină. Nu ajungi dictator fiindcă te-ai hotărît dimineaţa să distrugi o ţară. Ceauşescu a fost ajutat de oameni care, din diverse motive – teamă, arivism, parvenire –, i-au înlesnit drumul spre dictatură, prin slugărnicie. Un om nu se naşte dictator, e făcut. Deci, Ceauşescu a avut oameni care l-au sprijinit, pe de o parte, şi alţi oameni care nu i-au opus rezistenţă, nici cea mai mică, să zicem, în limitele unei elementare demnităţi umane; nu trebuie şi nu putem să fim cu toţii eroi, dar există anumite lucruri care nu se fac, care pot fi refuzate şi fără o delimitare tranşantă de întreaga politică a regimului. Se putea spune: „asta da, asta nu pot“. S-au putut salva în acest fel zone de libertate sub alte regimuri comuniste. Nu intrăm acum în detalii, dar nici Gustav Husak, nici Erich Honecker, nici Janos Kadar n-au fost dictatori de tipul lui Ceauşescu.

La început de tot, într-o stare de uluială, după ce am aflat de Timişoara. Apoi, cu speranţă, cu bucurie, cu febrilitate. Se descleştează şi România din chingi. Dar mi-a fost şi teamă. Au existat zile de mare incertitudine. Toţi eram zi şi noapte la radio, dormeam foarte puţin, urmăream fiecare ştire, am făcut numeroase emisiuni în direct pînă cînd s-a anunţat fuga lui Ceauşescu. Iar după aceea urmăream cu înfrigurare în ce direcţie evoluează lucrurile, ce actori întră în scenă, dacă ţara poate deveni o democraţie.

Îmi amintesc de o scenă de luptă – radiodifuzată – împotriva „teroriştilor“ din Bucureşti. O voce agita oamenii, spunea încotro să se îndrepte mulţimea. Dintr-odată am simţit că e o scenă trucată, mi s-a părut că se întîmplă ceva care e fals, că oamenii, care s-au ridicat împotriva tiraniei, sînt manipulaţi. Şi atunci am înţeles repede că se amestecă planurile: că pe revolta populară se suprapune lovitura de palat, pe care a înţeles-o şi Ceauşescu, în acea garnizoană, cînd s-a uitat la Stănculescu, devenit primul om din armată după sinuciderea lui Vasile Milea; Stănculescu făcea avioane de hîrtie, nu-i putea înfrunta privirea lui Ceauşescu. Cred că lui Ceauşescu, după ce l-a văzut pe Stănculescu, i-a dispărut frica. A înţeles că jocul e făcut şi că va muri de mîna unor apropiaţi.

Nu exista atunci nici o formaţiune în România care să aducă măcar a partid politic. În Polonia, Solidaritatea s-a transformat în partid politic şi a participat la alegeri, cîştigîndu-le detaşat. Solidaritatea avea oamenii necesari, capabili să proiecteze evoluţia postcomunistă a Poloniei, premierul Tadeusz Mazowiecki n-a început de la zero, el a avut un plan pentru Polonia, după ce Solidaritatea a cîştigat alegerile. La noi, multe măsuri au trebuit improvizate, aşa că, la preluarea puterii, Ion Iliescu n-a avut adversari cu experienţă politică. Nu exista nici o structură politică sau socială care să se opună Partidului Comunist. Havel a avut o întreagă echipă în Cehoslovacia, la fel şi Mazowiecki; existau oameni de specialitate care au lucrat la construirea societăţii postcomuniste. La noi, cei care s-ar fi priceput, cei care ar fi avut capacitatea intelectuală şi morală de a concepe un program de guvernare erau risipiţi, nu se băgau, nu comunicau.

E ceva mai bine decît în anii ’90. Nici nu cred că aveam de ales, NATO şi Uniunea Europeană au impus anumite exigenţe. Mi se pare că trebuie să avem mereu un cadru dat în care să ne mişcăm. Noi nu prea ştim să creăm cadre necesare şi structurile de bază, trebuie să vină cineva din afară să ni le ofere; dar cred că, după ce avem cadrul, sîntem foarte destoinici şi talentaţi.

Probabil ca se pierd din nou energii importante bîrfind pe marginea dosarelor; personalizăm o realitate, trăim satisfacţii minore – aha, vezi, şi ăla a turnat, nici nu mă miră. Mai important ar fi să privim în urmă pentru a înţelege comunismul din România ca fenomen – aceasta în paralel cu o privire înainte. Eu, personal, înclin să uit sau să las uitate anumite lucruri, mai ales dacă mi se par minore sau relativ minore în contextul dat. Nu sînt, cum spuneam, o nostalgică. Nu mă întorc veşnic către trecut, către „secvenţele consumate“, pentru a cita pe cineva. De obicei, privesc înainte. Sînt însă convinsă că e corect – şi necesar, pentru un popor – să analizăm, să înţelegem şi să depăşim acel trecut, să-l integrăm în propria noastră devenire. Dovada contrară ar fi Rusia de azi, în care Stalin şi Lenin continuă să fie consideraţi un fel de mituri şi tătuci ai neamului. Sigur, a existat Anna Politkovskaia, există tinerii care nu vor să mai audă de Stalin şi de Lenin, dar cred că Rusia ar fi trebuit să urmeze exemplul german: Germania a depus un efort major şi constant pentru a se desprinde atît de nazism, cît şi de comunism. Sigur că desprinderea de comunism a fost mult mai uşoară: Germania de Est s-a integrat în structuri deja date, Estul a fost absorbit economic de Germania Federală, arhivele au fost deschise, foşti demnitari comunişti n-au mai avut acces la posturi de conducere. Procesul de denazificare a durat mult mai mult.

Cred că durează o generaţie pînă să putem depune întreaga poveste în mîna istoricilor.

Cum vedeţi tulburările din lumea arabă?

Mă bucur că acele ţări se mişcă, mă bucur că au ieşit din letargie, deşi – mai ales în Siria, acum – e un proces dureros, mai mult decît dureros. Cred că, într-un fel, asistăm acum, în lumea arabă, la ceea ce au fost revoluţiile est-europene din a doua jumătate a secolului trecut. Pentru că vorbim de lideri politici – cred că oamenii şi-ar dori şi în alte ţări un alt tip de lideri politici. Astăzi, clasa politică occidentală – şi vorbesc de Germania, în primul rînd, unde trăiesc – nu mai este compusă din oameni politici, ci mai curînd din administratori. Se simte în multe părţi dorinta de a vedea şi politicieni de un alt calibru: cu o anumită personalitate, prestanţă morală, viziune şi aşa mai departe; este şi motivul pentru care Barak Obama a avut iniţial o aşa de mare priză la public, cu toate că între candidatul Obama şi preşedintele Obama s-a căscat între timp o prăpastie.

Cred că Bucureştiul este un oraş plin de pomi şi de verdeaţă. Ştiu că în România lumea consideră Bucureştiul un oraş monstruos, dar mie mi se pare plin de verdeaţă, mult mai multă verdeaţă decît în Germania. Un oraş trepidant, în permanentă schimbare. Un oraş foarte viu.