OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Totalitatea pieselor teatrale sau muzicale care se joaca in cadrul unui teatru in timpul unei stagiuni/Totalitatea pieselor scrise de un autor dramatic/Culegere de texte, de cintece etc.“ – aceasta e definitia din Dictionarul Explicativ al Limbii Romane pentru termenul „repertoriu“. Conform legii institutiilor de spectacol, acestea pot fi „de repertoriu sau de proiecte“, institutiile de repertoriu fiind cele care „dispun de cel putin un colectiv artistic, precum si de personalul tehnic si administrativ necesar pentru realizarea de productii artistice, au un portofoliu de minimum trei productii artistice diferite si realizeaza, in fiecare stagiune, cel putin doua productii noi care completeaza programele si reconfigureaza repertoriul existent, au asigurat si dispun, potrivit legii, de bugetul necesar pentru remunerarea personalului si pentru realizarea si prezentarea cel putin a productiilor artistice din cadrul programului minimal“.

in Romania, cind spui „teatru de repertoriu“, oricine intelege prin asta un buget constant (de regula, de stat) si artisti angajati. Eventual, definitia populara include si faptul ca spectacolele se joaca o perioada indelungata (nu si in afara Bucurestiului, in orasele mici, unde, din cauza publicului redus, un spectacol „de repertoriu“ are o viata mai scurta decit unul „de proiect“ din Capitala). Teatrul ACT se dovedeste, prin ricoseu, a fi un fel de strutocamila in doua luntri – nu are artisti angajati, dar isi joaca spectacolele ani la rindul, departe de modelul de proiect.
in practica… teoriei teatrale si in limbajul curent al scenei occidentale (dar si in cel romanesc, la modul retoric), repertoriul reprezinta acel corpus de texte dramatice fundamentale, pe care orice spectator ar trebui sa-l vada pe scena macar o data-n viata. Exista un repertoriu national – care, la noi, ar cuprinde piese de Alecsandri, Caragiale, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Kiritescu, Mazilu, Dumitru Solomon etc. – si unul international – de la anticii greci si romani la Shakespeare, Molière, Ibsen, Cehov, Puskin, Goethe, Ionesco, Tennessee Williams, O’Neill, Brecht… Sigur ca se poate vorbi si de un repertoriu contemporan, dar si aici e vorba de nume recunoscute, in voga ori cu potential de „omologare“.

In general, teatrele occidentale cu finantare masiva de stat pastreaza o balanta foarte atent echilibrata intre aceste tipuri de repertorii, intru satisfacerea unor gusturi si asteptari foarte diverse ale publicului.
in Romania? Proaspata premiera de la Nationalul bucurestean cu Eduard al III-lea, piesa in jurul careia inca exista o controversa patrimoniala (e neindoielnic faptul ca Shakespeare a contribuit la scrierea ei, dar nu si ca ii e singurul autor), m-a pus – si nu doar pe mine – in fata unei revelatii: nu cumva, in orasul romanesc cu cele mai multe teatre dramatice, singurele texte shakespeariene care se joaca anul acesta sint acest Eduard apocrif si o comedie, Doi tineri din Verona, montata acum doi ani la Comedie?
in afara de Burghezul gentilom, o adaptare libera, practic, ce alt Molière se joaca in Bucuresti? Mai exista o rescriere a Avarului, facuta de Cristi Juncu si montata la Comedie de Vlad Massaci. Si gata. Ibsen? Nora, la Sibiu. O’Neill? Nicaieri.

in urma cu nu multi ani, Romania teatrala era strabatuta de strigatul de protest al tinerei generatii de artisti, ultragiati de absenta de pe scenele autohtone a dramaturgiei contemporane. Efortul de promovare depus de traducatori ca Victor Scoradet si afirmarea unor artisti a caror miza creatoare se indreapta catre exploatarea textului nou (regizorii din grupul dramAcum, de pilda) a dus la o realitate simetric opusa – glisarea la polul teatrului recent. Textele contemporane (care, nici ele, nu urmaresc repertoriul – nume ca Harold Pinter, Elfriede Jelinek, Mark Ravenhill, Tony Kushner lipsesc in continuare) au avantajul de a nu necesita implicarea activa si pe termen lung a unui traducator (mai ales cind vin din spatiul anglo-saxon), sint accesibile interpretarii (a publicului si a artistilor) si nu prezinta riscul confruntarii cu referenti istorici.

O observatie empirica (pentru ca Anuarul teatrului romanesc si-a suspendat aparitia, iar o sinteza ampla a textelor montate in toate institutiile de spectacol e greu de facut) ar fi ca cea mai cautata piesa straina contemporana in Romania ultimilor ani este Auditia lui Alexandr Galin (in prezent se mai joaca la Comedia din Bucuresti si la Nationalul din Iasi), iar cel mai frecventat autor, Eugène Ionesco (printre ale carui calitati se numara faptul ca scria texte cu personaje putine si decor minimal – desi Victor Ioan Frunza a dovedit ca se poate si altfel). Pentru ca e haioasa si poate fi facuta usor in felurile moduri, Visul unei nopti de vara e Shakespeare-ul preferat al scenelor romanesti.

Mai supravietuiesc Revizorul lui Gogol, Caragiale (e vorba de „trecerea“ pe care o au la public aceste comedii si de potentialul lor satiric) si piesele lui Cehov (acesta din urma, din ratiuni de preferinta a unor regizori din generatia de mijloc). Repertoriul national frecventat ii mai numara pe Camil Petrescu si Mihail Sebastian, Gaitele lui Kiritescu (alt text cu potential sociocritic), cite un Teodor Mazilu ratacit si cam atit. Mai mult decit atit, exista o dramaturgie locala – cea a anilor ’50-’70 – disparuta de pe scena odata cu Revolutia si care nu a mai revenit niciodata. Si nici macar nu e vorba de potentialul de valoare al acestei dramaturgii, ci, probabil, de lipsa de interes pentru decorticarea miezului unei realitati facind parte din propria noastra istorie dintr-un foietaj ideologic nu intotdeauna iremediabil daunator (o deconstructie literara a unor piese ca Trei generatii a Luciei Demetrius de pilda a fost facuta, dar una spectaculara, niciodata).

Doua sint motivele pentru care teatrele nu par sa aiba o strategie repertoriala care sa includa clasici: banii si artistii. O productie cu Shakespeare et alii necesita costuri mult mai mari decit un dramaturg american din zilele noastre, actorilor le e mult mai usor sa joace gansteri decit printi si nebuni (iar angajarile despre care era vorba in lege nu respecta obligatoriu o plaja ampla de emploi-uri), directorii de scena prefera montari care sa „mearga“ repede, iar alegerea pieselor depinde, in 90% din cazuri, de regizor, nu de managerul teatrului. Repertoriul teatrelor, in plus, nu urmareste, in beneficiul spectatorilor tineri, o curricula a textelor studiate in scoala.

O sa mi se spuna: si ce daca? Ce daca nu se joaca mai stiu eu care scriitor care scrie despre regi sau colhoznici si care-i oricum oale si ulcele de o mie de ani? Consecintele pot fi grave si pe termen lung; in citiva ani, nu vom mai avea actori capabili de efortul de a juca o pleiada intreaga de personaje si spectatori care habar n-au cine e, cum suna si cu ce se maninca Sofocle, Corneille sau García Lorca.
S-ar putea ca-n zece ani de acum incolo, tinerii de azi sa fie convinsi ca Burghezul gentilom e o piesa cu si despre Gigi Becali. Pina nu o luam cu totii razna, o discutie publica – macar despre nevoile educationale pe care ar trebui sa le satisfaca teatrul – poate ca n-ar strica.