OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cam toată lumea a auzit de figura mitică a avangardismului literar şi artistic de la începutul secolului al XX-lea, de Gertrude Stein, ce apare pînă şi în ultimul film al lui Woody Allen, Midnight la Paris. Mai puţin se ştie că sînt implicaţi alţi doi fraţi şi soţia unuia dintre ei, şi că sensibilitatea lor artistică i-a ajutat să reunească o colecţie de opere majore (şi uneori minore) ale unor artişti de primă mînă, în momentul cînd erau încă necunoscuţi.

Dar cît de bogaţi oare erau ei?

Răspunsul la întrebare ni-l dă Ambroise Vollard, marele negustor de tablouri: „Ei cumpără nu pentru că sînt bogaţi, ci în pofida faptului că nu sînt aşa de bogaţi!“. Rentieri din San Francisco, şi-au putut permite, desigur, fără dificultate să se instaleze în inima Parisului.

Să ne întoarcem în timp atît cît ne permite documentaţia expoziţiei. Bunicul lor, evreu din Bavaria, a emigrat în Statele Unite pe la 1840, a deschis un magazin de haine la Baltimore, care a fost preluat, la moartea sa, de către cei doi fii, Daniel şi Salomon. Daniel, după ce petrece cîţiva ani în Europa (!), se instalează la San Francisco, atras de dezvoltarea tramvaielor din acest oraş clădit pe coline. Se chiverniseşte, fără să facă o mare avere, dar face cinci copii: Michael, Leo şi Gertrude, şi alţi doi, americanizaţi, de care nu mai ştim nimic.

Michael, primul născut, s-a ocupat să fructifice averea familiei. A lucrat pînă în 1903 la Market Street Railway Company din San Francisco şi a pus în aplicare o ideie a tatălui său în momentul trecerii tehnice a tramvaielor de la cablu la electricitate. A cîştigat destui bani ca să cumpere nişte imobile pe Lyon Street, la Frisco, ce vor asigura liniştea financiară a familiei Stein. Se căsătoreşte cu Sarah, ce va fi o parteneră activă în crearea colecţiei.

Leo, iubitorul de artă, umanistul, se instalează în Europa, la Florenţa, pentru a studia arta, şi apoi în 1902, la Paris, rue de Fleurus, unde Gertrude, care are ambiţii literare, îl va regăsi în anul următor. De fapt, tot Leo va fi cel ce va începe să colecţioneze, cumpărînd deja în 1903, întîi Cézanne, apoi Picasso (perioada albastră) şi Matisse, începînd cu 1905. Tot Leo instaurează tradiţia întîlnirilor de sîmbătă seara, în primitoarea sa locuinţă, cu mobilă burgheză tradiţională, cu delicioase gustări pe masă si cu tot ce era mai modern în pictură în acel moment pe pereţi, ca să nu mai vorbim de strălucitele conversaţii…! Gertrude şi Leo fac împreună seratele în această perioadă, în care sînt foarte apropiaţi unul de altul. Cuplul Michael şi Sarah, instalaţi la Paris începînd din 1904, împreună cu fiul lor, completează clanul Stein.

Familia Stein cade victimă propriului fler artistic

Ce îi diferenţiază pe Stein de ceilalţi colecţionari? Faptul că vor fi într-o relaţie strînsă, prietenească cu artiştii admiraţi. Ei sînt sensibili la arta „primului“ Matisse, căruia îi cumpără o mulţime de tablouri, începînd cu cel expus la Salonul de toamnă de la Grand Palais din 1905, Femeie cu pălărie, în culori „sălbatice“, tratat cu dispreţ de majoritatea criticilor de artă. Legăturile lor strîns amicale cu pictorii se vor perpetua timp de decenii. Cei din familia Stein cad, în cele din urmă, victimă propriului lor fler artistic şi vor fi daţi deoparte de succesul prietenilor lor. Artiştii promovaţi şi ajutaţi de ei devin atît de scumpi încît nu mai pot să-i cumpere. Privirea lor a făcut spontan legătura, înaintea multora, între postimpresionism (Renoir, Cézanne…) şi arta modernă (Matisse, Picasso…)

După Primul Război Mondial, la un moment dat, ziarul The New York Times n-a ezitat să afirme că la numărul 27, rue de Fleurus, se află „salonul cultural cel mai celebru din lume“. Într-adevăr, cine mai are la masă un Apollinaire, un Duchamp, un Man Ray, un Hemingway, un Dali, un Buñuel, un Scott Fitzgerald, ca să nu-i mai amintim pe Matisse şi Picasso, obişnuiţii casei!

Gertrude Stein va tinde, cu timpul, către modernismul formal, atît în literatură, cît şi în preferinţele ei artistice de colecţionară. Se îndreaptă către pictura geometrizantă, „modernă“, ce indică, în varianta sa simplificatoare, dorinţa secretă şi inconştientă a „omului-masă“ (Ortega y Gasset) de a avea o artă pe măsura „mecanizării“ sufleteşti a „omului nou“. Încetul cu încetul, gusturile lui Leo şi Gertrude se vor diferenţia şi fiecare va urma cîte una din cele două mari direcţii ce străbat şi ghetoizează astăzi cele două tipuri de creaţie artistică: cea „tradiţională“, lăsată în umbră, şi cea zisă „contemporană“, dominatoare şi omniprezentă.

Leo, umanistul, e şocat de galopul către neantul uscăciunii al acelei branşe a artei moderne ce va trece prin cubism, fovism, futurism etc. şi se îndepărtează de ele, dar… şi de Gertrude! Abandonează treptat „serile de sîmbătă“ şi e înlocuit, din 1910, de către prietena lui Gertrude, Alice B. Toklas, cu care ea formează unul dintre cele mai celebre cupluri lesbiene de la începutul secolului XX. De altfel, Leo nu apreciază nici producţia literară a surorii sale. În 1914 cei doi, Leo şi Gertrude se despart definitiv, împărţindu-şi colecţia de tablouri, iar Leo se instalează după război la Florenţa, unde publică articole despre Cézanne, Picasso şi Renoir…

Leo Stein percepe această evoluţie a marelui deconstructor al artei, Picasso, descoperit chiar de el în primii ani ai secolului, şi o analizează, dîndu-i în 1925 verdictul următor: „Picasso era foarte uman, ştiind să cîntărească valoarea exactă a calităţilor semenilor săi. Era înzestrat cu talente de exprimare infinite. Ca un Rembrandt sau un Goya, el ar fi ajuns la maturitatea capacităţilor sale dacă şi-ar fi dezvoltat înclinările sale naturale. În loc de asta, din cauza unor deficienţe ale caracterului şi a unor circumstanţe inoportune, a fost împins să caute să se realizeze prin construirea de forme pure, pentru care talentul său nu era decît mediocru. Realizarea de sine nu se poate obţine prin evaziune. Picasso a refuzat opera pe care ar fi trebuit cu adevărat s-o realizeze, considerînd-o nedemnă de el. Rezultatul e o vastă întindere deşartă, plină de prostie şi deşeuri“.

Lecţia unei aventuri

Cine ar mai avea astăzi această libertate de gîndire, detaşarea faţă de eventualele represalii şi curajul de a face aceste afirmaţii iconoclaste, echivalente ale blasfemiei din Evul Mediu? Mai poate oare opinia publică să încaseze astfel de şocuri, după aproape 100 de ani de la „beatificarea“ lui Picasso, în bloc, fără nuanţe?

Aventura Steinilor ia sfîrşit în 1946, prin moartea lui Gertrude Stein. Ce a mai rămas din colecţia uşor ciopîrţită după aventurile în care istoria şi familia îşi înnoadă cozile drăceşti e o lecţie despre cum arta se poate ridica, uneori, prin flerul unora, pe cele mai înalte culmi şi despre cum poate ea să se rătăcească prin hăţişuri atunci cînd se pierde busola.