OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pina in 1990, poezia neuronala, stranie, cerebrala si proiectiva, a lui Calin Vlasie – inconfortabila prin universul ei ce pare sa nu aiba nici o legatura cu realitatea emprica – a fost deposedata de forta ei de soc politic si psihic prin obisnuitele subterfugii editoriale, curente in Romania comunista, ale modificarii titlurilor, subtitlurilor, eliminarii sau inlocuirii unor cuvinte, imagini, nume etc.
Iata de ce Neuronia n-a putut fi un titlu pentru un volum de debut al poetului. Cenzura a refuzat sa-l accepte. Laboratorul, propunerea urmatoare, a nelinistit probabil prin implicita trimitere la imensul laborator de spalare a creierelor din tot lagarul comunist. Laboratorul spatial (1984) a putut fi in cele din urma un titlu acceptabil, scos de sub incidenta periculoasa a parabolei, mai ales cind editura propunea imediat in subtitlu si o „reteta de intrebuintare“ a cartii: poeme S.F. Astfel, la inceputurile sale, dintr-un poet adevarat Calin Vlasie s-a trezit marginalizat, gata etichetat ca ins inofensiv, transformat intr-un soi de versificator exotic, impins in spatiul benign al poeziei de anticipatie.

Partial, critica literara a cedat si ea in fata acestei incadrari. In timp, poezia lui Calin Vlasie a fost abordata sub semnul excentricitatii, al izolarii, al unei singularitati oarecum suspecte prin nealinierea ei la strategia afirmarii programatice, in grup, a colegilor sai de generatie. Faptul acesta ar fi trebuit sa favorizeze determinarea notelor diferentiatoare, insa multa vreme el n-a facut altceva decit sa-l plaseze pe noul venit intr-un pluton de asteptare, in ipostaza talentului extrem de promitator de la care se asteapta marea confirmare.
Desi de o mare densitate si concentrare, primul volum al poetului e o carte subtire, compusa din sectiuni mult diferite una de alta, deschisa oricarei evolutii. Culegerea urmatoare, Intoarcerea in viitor (1990), constituita din poemele eliminate de cenzura din volumul propus la debut, apare intr-un moment in care interesul pentru poezie trece in planul secund. Lumea literara romaneasca era inca buimacita de consecintele evenimentelor din decembrie 1989.
Nici volumul din 1993, Un timp de vis, n-a avut o soarta mai buna. Cu mici exceptii, criticii au continuat sa vada in Calin Vlasie un poet mai mult interesant decit important, mai mult ciudat decit serios, mai degraba excentric decit central in sistemul de coordonate esentiale al poeziei romanesti postbelice.

Acesta e probabil destinul navigatorilor solitari. Putini critici sint dispusi sa accepte in momentul de fata ca unul dintre cei mai ambitiosi si severi cautatori ai unui nou spirit poetic este, in Romania anilor ’70-’80, Calin Vlasie. Putini stiu ca inainte de a face cunostinta cu mediul bucurestean al Cenaclului de Luni – la a carui infiintare si-a adus o contributie esentiala –, el se afla prins intr-o aventura pe cont propriu consemnata intr-un jurnal in care notatiile despre preocuparile literare ale tinarului abunda. La 19 ani, Calin Vlasie isi propune sa rescrie nici mai mult nici mai putin decit Epopeea lui Ghilgames („urmarind textul original pentru idee dar utilizind o forma si un limbaj modern“). Tot acum apare proiectul unui studiu intitulat Poezia viitorului. E consemnata, pe de alta parte, munca la traducerea Georgicelor lui Vergiliu. Peste un an, aspirantul la o noua poezie lucreaza la volumul Miscarea impietreste facind aceasta declaratie: „Sint pentru verbul direct, taios, sarcastic, straniu – oricum pentru o simplificare“.

Iritat de speculatiile de limbaj ale poetilor importanti ai vremii, el ar vrea sa scrie „o poezie brutala, anarhica in latura compozitionala, dar plina de sensuri filozofice, de intelesuri coboritoare pina in mit, continind imagini inedite.“ Crede ca nu metafora face poezia, ci felul in care iti regizezi ideea poetica. „Calitatea unui poet depinde de cantitatea viitorului pe care o poarta cu sine“ este o alta afirmatie de retinut. Peste doi ani, aceasta intuitie capata deja substanta: „Poezia viitorului va continua sa fie lirica pina in clipa in care masinismul nu va mai fi resimtit ca un monstru saracind sinele de in-afara-sinelui, ci va reprezenta o parte vie a omului“. Poetul crede intr-o posibila transformare a masinismului in masinatate, sustinind ca in poezie cunoasterea este un act de co-nastere.
Pentru a fi noua, poezia nu are nevoie de o Forma noua. Noutatea ei vine din refuzul simbolurilor si din diversitatea psihica, din accentul pus pe forta proiectiva a intelectului. Poezia ar trebui sa aiba un rol calauzitor. E o rusine ca „spiritul trebuie sa tina inca pasul lenes al actiunii.“ De aceea solutia nu e o poezie coborita in real, obsedata de explorarea lui, ci o poezie care sa-si ia ca pretext realul si sa „copieze“ imaginarea lui: „Noutatea poetica si artistica survine prin puterea de a imagina o realitate cu sens poetic plecind de la un fapt de realitate minimal, extensionind estetic concretul, actualul, efemerul in viitor“.

Obsesia unui dincolo de prezent s-a constituit deja. Poezia are nevoie de un psihic nou, „deopotriva al poetului si al lumii, un psihic in miscare deopotriva participativ si contemplativ, extrem de mobil si flexibil, care proiecteaza permanent in viitor.“ Si asta pentru ca psihicul poeziei moderne e un psihic primitiv, marcat exclusiv de reflexul formei poetice. Toata ideatica lui Calin Vlasie se va orienta de acum inainte spre identificarea unei substante psihologice proprii care sa faca din poezie un psiheism.
Pentru a reface unitatea dintre om si natura, lumea moderna trebuie sa descopere masinatatea. Poezia are nevoie de un nou dinamism, de aceea ea trebuie sa devina cinematografica in sensul lui Homer (Odiseea), eliminind insa din discurs lamuririle de regie si comentariile evenimentiale ale acestuia. Noua poezie va fi asadar o poezie epica. Epicul e sintetic, structura cinematografica e apodictica (aglutinanta), ea face posibil epicul impur, un epic al sentimentului in miscare, care evita marile teme. De fapt, ceea ce ar trebui sa faca noul poet ar fi sa gindeasca epic si sa simta liric. Gindirea in poezie este esentiala si ea trebuie sa recupereze rapid toata elementaritatea noastra psihica intr-o noua substanta cerebrala proprie omului unei lumi tehnologice si electronice.

Psihologia si cibernetica (evolutia psihismului uman si progresele tehnico-stiintifice) creeaza noi perspective pentru poezie. Poezia ar fi un proces de amplificare a logicului si psihologicului, dar ea ar trebui sa se ocupe de existenta (care nu poate fi abordata decit epic), nu de Fiinta care e fundamental lirica. Continuindu-si actiunea de constituire a unei poetici proprii, Calin Vlasie vorbeste acum despre o „matematica psihica“, despre „logopsihie“, despre un „psihism terapeutic“, despre o „limfa a constientei“ (inteligenta) a carei actualitate consta intr-o perpetua intoarcere in viitor. Omenirea e obligata sa faca pasul de la „creierul pulsind in mina la un creier revarsat in intregul trup“. Iar poezia trebuie sa renunte la separarea in poezie pura, „cerebrala“ si poezie de inspiratie, „sentimentala“, „lenesa“, pentru ca in realitate modul de elaborare si organizare a poeziei este strict psihologic.
Alta precizare importanta e aceasta: „Psihicul poeziei (dar si orice forma de poeticitate) se defineste ca un model cibernetic artificial simbolic“. Poezia, arta in general, comuta in plan simbolic viata psihica a omului. De aceea e necesara o psiho-poetica, dar si o teorie generala a sistemelor poetice. In ce priveste activitatea creatoare a celui care scrie, el trebuie sa propuna imagini noi, sa detina o adevarata imagerie, „produsul propriu si unic al poetului care nu traieste in mod absolut nici in lume, nici intre cuvinte, nici in plan ideal, nici in plan real, nici in plan impersonal, dar nici in plan personal, ci intr-un laborator poetic populat cu fapte reale si cuvinte supuse si unele si altele observatiilor, probelor, experientelor si experimentelor cele mai imprevizibile“.
Concluziile sint clare: indivizii umani traiesc intr-o epoca logotronica, omul e o constructie de semnificatii, educatia gindirii si a comunicarii este esentiala, procesul de naturalizare a artificialului e implacabil.

Toate aceste idei sint sintetizate ulterior in eseul Poezie si psihic (1986) constituit intr-o suma de „teze despre modernismul si postmodernismul poeziei“. Teoria poeziei psihice e pusa pentru prima data acum sub semnul postmodernismului. Dar este cu adevarat poezia lui Calin Vlasie o poezie postmoderna? Ce intelege, de fapt, poetul prin postmodernism? Primul lucru care sare in ochi e acela ca pentru autorul Laboratorului postmodernismul nu are o valoare recuperatoare, ci una proiectiva. Postmodernismul nu e tolerant cu trecutul, ci exigent cu prezentul care ar trebui sa se afle tot timpul cu un pas in viitor. Poezia devine astfel o forma de asumare a viitorului, inteles cibernetic, ca o expresie a unui nou psihism uman.

Pentru Calin Vlasie nu mai exista natura si nostalgia dupa regasirea unei naturi originare e inutila. Fara o reformare a ideii de om, aceasta privire intoarsa spre trecut devine expresia unei existente schizofrenice, in care semnificantul (forma) ajunge sa inlocuiasca semnificatul (substanta psihica a vietii). Poetul profeseaza aici o ideologie artistica pozitiva, optimala (vizind adica optimizarea umana), straina de nihilismul miscarilor de avangarda de la inceputul secolului si de toate celelalte miscari care au convulsionat lumea poeziei moderne. Inadaptabilitatea, alienarea, exaltarea expresionista a primitivismului, sentimentul apocalipsei sint atitudini, stari, idei, care ar trebui repede aruncate la lada de gunoi a trecutului. Poezia e una dintre putinele solutii prin care omul modern poate sa depaseasca „psihismul sau la fel de vechi ca si al stramosilor sai de acum zece mii de ani“ si sa devina apt sa intimpine fizic si psihic o realitate noua. Armonia trebuie recistigata prin vindecarea de individualism si acceptarea viitorului (care e, dupa Marshal McLuhan, o expresie a „satului planetar global“). Viitorul e prin definitie participativ, el se constituie intr-un spatiu in care „prea individualul EU“ cedeaza locul unui „TU calm, rezolutiv, integral“.

Exista, totusi, un model retroactiv de spiritualitate pe care Calin Vlasie incearca sa-l recupereze: lumea veche, antichitatea, care traieste in orizontul mitului, al integralitatii existentei. Si lumea postmoderna ar trebui sa realizeze, chiar daca cu alte mijloace, aceasta constiinta a integralitatii, acceptindu-si implacabilul tehnologic, cu toate miturile spiritului pe care acesta le produce. Poezia ofera modalitati diverse: epicul impur, constructia cinematografica, surprinderea sentimentului in miscare cu toata informalitatea sa disciplinata prin „imagerie“, situarea psihocentrica a subiectului. Abia cu ajutorul acestor mijloace „postmodernismul reuseste ceea ce avangardismul a intuit doar: sa aduca poezia in acel punct in care disponibilitatii formale sa-i corespunda un continut psihologic adecvat noului umanism“.
Sintagma „nou umanism“ suna aici, sa recunoastem, destul de fals. Ea era greu de ocolit in contextul publicistic al Romaniei anului 1986, dar probabil ca subtextul ei e unul polemic. In opozitie cu ideologia comunista a omului nou, Calin Vlasie vine cu propriul sau model al unui individ uman dotat cu un psihic nou. El are in vedere un om care nu exista inca, un om potential. Neavind la dispozitie o realitate efectiva pe care s-o examineze, textele poetului devin viziuni, proiectii, scenarii ale posibilului, constructii psihice virtuale.

Scrisul lui Calin Vlasie, configuratia lumii sale poetice se caracterizeaza printr-o stranie precizie si exactitate. Pentru a descoperi aceste caracteristici e insa nevoie sa intelegi si sa accepti o anume conventie de lectura. Calin Vlasie se desparte de la bun inceput de colegii sai de generatie (Mariana Marin, Romulus Bucur, Mircea Cartarescu, Magda Carneci, Traian T. Cosovei s. a.) pentru care poezia reprezinta o sansa a recuperarii cotidianului, biograficului si livrescului propriei existente. El mizeaza, la un mod nu mai putin asumat, pe pura constructie imaginara. E vorba, de fapt, de pura constructie psihica. Fac aceasta precizare pentru a evita orice nedorita ambiguitate. Autorul Laboratorului nu este un poet al puritatii mallarméene si nici modelul de esentializare simbolica al poeziei lui Ion Barbu nu cred ca i se potriveste. Lumea lui Calin Vlasie nu are cum sa fie rezultatul unui proces de sublimare a realului, ea nu este o expresie a imediatului pornit in cautarea ideii. Lucrarile stau exact invers. Ne aflam intr-un spatiu al viziunilor interioare, dincolo insa de expresionism sau suprarealism, intr-un spatiu mental cu propria lui geografie si cauzalitate fizica, cu propriile lui personaje, cu propria sa istorie. Sintem confruntati cu un univers complet diferit de cel al constiintei comune, cu mai multe dimensiuni temporale care interfereaza, se comprima, se contracta de la o secventa la alta. Un spatio-timp in care umanul functioneaza altfel, de la puterea de aprehendare a simturilor la cimpul de manifestare a actelor intelective. El se numeste Neuronia.

Lumea imaginara a Neuroniei e una eterogena, grotesca, hibrida, in ea amestecindu-se nu doar timpurile, ci si regnurile, formele de existenta ale materiei, mecanicul si biologicul, mitologia si astrospatiul, viata psihica si infrastructurile atomice, limbajul articulat si onomatopeea. E o lume in care totul se supune unui psihism si unei gestici actionale sui generis, intr-o defilare de personaje si evenimente ce pot aminti lumea tragic absurda a lui Urmuz, Beckett, Eugène Ionesco. Una dintre confuziile care s-ar putea face ar fi aceea dintre aceasta lume insolita si fantasmele subconstientului. Poezia lui Calin Vlasie nu prezinta nici o legatura cu suprarealismul, pentru ca nu un dicteu psihic vag controlat propozitional ii constituie substanta. El e un cerebral, deosebit de atent la valorile expresive ale propriului limbaj, imaginile sale sint idei, iar personajele sale identifica principii si categorii. Pentru a le face palpabile, poetul recurge la inlantuiri intermitente de constructe figurate, la secvente narative contaminate de lirism. Arta lui consta, cum singur ne explica, intr-o imagerie.

In general, scenariul unui poem se compune din secvente rupte una de alta, inlantuite imperturbabil in unitati lingvistice clar marcate. In pagina, poemul se dispune ca un bloc vertical cu ritmice excrescente orizontale. Asezarea tipografica a versurilor e aici un element de sens. Faptul e evident mai ales in ciclul Magnitudini in care albul paginii inconjoara putinele cuvinte ale fiecarei piese cu margini de tacere. Epicul e o valoare distribuita intermitent, cinematografic, prin aglutinari de actiuni, descrieri si secvente de dialog. De remarcat e, de asemenea, si interesul pentru eufonie, accentul pus pe repetitie ca procedeu hiperbolizant. Imaginile constau in asocieri neastepatate, fara a avea nimic spontan. Poetul are propriul lui termen pentru aceasta operatie care anuleaza cronologia: recompunere. Poemele sint niste constructe, niste produse de laborator, sinteze artificiale de lucruri incompatibile, insa psihic posibile. El e un poeta artifex, un promotor al unei retorici manieriste de efecte stilistice bazate pe ingegno si concetto.

Desi biologic apartine unei generatii literare care a facut totul pentru a cobori poezia in strada, Calin Vlasie nu poate fi un poet al cotidianului si al imanentelor vietii pentru ca in cazul lui concretul lumii e perceput ca limitativ, stereotip, opresiv, lipsit de mister, schematic si abstract. O lume repetabila si exacta poate conduce, cum am vazut, la sentimentul inexistentei individuale. Putem astfel intelege mai bine motivatia existentiala de profunzime a primelor volume ale poetului. Daca lumea are o concretete, aceasta se afla in psihic si nu in materie, in substanta viziunii si nu in substanta cuvintelor. A trebuit insa ca autorul Neuroniei sa strabata toate formele experientelor si proiectiilor sale fantasmatice, pentru a descoperi in final ca imaginatia e doar un refugiu al eului.
Poezia lui Calin Vlasie e un discurs dramatic, daca nu sincer, in orice caz inteligent construit, despre ratarea obiectului ontologic al cunoasterii si despre imposibilitatea actiunii intr-o lume sfisiata intre distopiile psihicului si lipsa de utopie a vietii concrete. Calin Vlasie scrie o poezie a „constructelor personale“, cerebrala, edificata ciclu cu ciclu pe o logica subiacenta, dincolo de nelinistile sensibilitatii si tulburarile sentimentului, intr-o devenire implacabila spre o poetica a refuzului, a depersonalizarii si a deriziunii scrisului.

De-a lungul volumelor sale, drumul parcurs e complet, iar demonstratia parcurgerii lui e facuta nu doar cu stiinta, ci si cu patos. Poezia sa e rezultatul unui program de actiune psihica, dublat – nu se putea altfel – de o actiune in plan lingvistic, de o strategie retorica. Chiar daca e desfasurat intr-un laborator, acest program refuza simularea si e aplicat pe viu, cel care scrie fiind singur in masura sa-i aprecieze consecintele, limitele. In ultima instanta Calin Vlasie e un poet experimental urmarind nu sa distruga poezia, ci sa o salveze. Coerenta acestui program de actiune interioara nu e perfecta. Fiind un indragostit de poezie, stapinit de o luciditate impinsa pina la viciu, Calin Vlasie nu poate evita destule din greselile dragostei: e obsedat de noutatea situatiilor si chiar de exotism, cedeaza prea usor in fata revelatiilor momentane, se lasa orbit de cuvinte, ajunge sa repete unele „declaratii“, pune ideea deasupra voluptatii carnale si incearca, in ciuda evidentelor, sa rationalizeze inefabilul. Exista in poezia sa acea crispare care vine din ambitia unei iubiri unice. In final, sentimentul ratarii, al esecului este insuportabil. Dar nu in felul acesta se face cunoscut orice adevar in care s-a crezut prea mult? In poezia romana postbelica scriitura lui Calin Vlasie ramine deocamdata singulara.

________
Fragmente din postfata la editia bilingva Neuronia, lansata la Bookarest 2003.