Aventurile unui bătrîn bionic în infern

Cosmin Perţa, Bătrînul. O Divină Comedie

Autor: Cristina ISPAS | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

După un debut şi el destul de jucăuş, cu Zorovavel (Editura Grinta, 2003), două volume de poezie serioasă, Santinela de lut (Editura Vinea, 2006) şi Cîntec pentru Maria (Editura Vinea, 2007), şi un microroman low fantasy intitulat Întîmplări la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustie (Cartea românească, 2007), Cosmin Perţa publică la Charmides un poem hazliu şi poznaş, o parodie în racursi a Divinei Comedii, convertindu-se astfel în probabil cel mai „neserios“ dintre douămiişti. Aflat la o oarecare distanţă de sobrietatea şi exactitatea cu care se jucau optzeciştii, care aveau totuşi ceva de demonstrat (schimbarea de paradigmă), de la care a învăţat însă nişte trucuri, apropiindu-se mai mult de poemul turbionar al lui Dimov sau de cel comic-epatant al unui Urmuz, Cosmin Perţa mînuieşte cu dexteritate în Bătrînul. O Divină Comedie feţele unui rubik, pe care nu dă nici o clipă nici cel mai mic semn că şi-ar dori să-l şi rezolve.

Cosmin Perţa, Bătrînul. O Divină Comedie, Editura Charmides, Bistriţa, 2009, 32 p., Cu 8 ilustraţii de Adrian Sandu

În ciuda faptului că nu aduce practic nimic nou în plan formal, conceptual sau ideatic, nu ajută la trasarea nici unui fir ideologic şi numai cu multă insistenţă poate fi privit ca un microtratat de etologie impregnat în parodie, „bătrînul“ lui Cosmin Perţa are totuşi un merit important. Într-o cultură mică (pentru că e mai bine totuşi s-o acceptăm aşa), goana după nou şi trame şocante reprezintă de obicei vectorii principali, sub presiunea mereu crescîndă a complexului de a nu fi dat încă nici o mare lovitură, în ultima jumătate de secol (cum s-a întîmplat, de exemplu, cu industria cinematografică). Prin ur-mare, genul acesta de jucării, care au în primul rînd defectul că „s-au mai“ fabricat, şi care în plus au de înfruntat şi trendul mai degrabă sceptic la „glume“, sînt de obicei, şi pe nedrept, expediate cu maxim dispreţ.

Montat ca o copie ceva mai în vîrstă a „reporterului frenetic“ (der rasende Reporter) al lui Otto Umbehr, melanj mecanico-biologic, înflăcărat nu de una ci, pe rînd, de mai multe ideologii, luate de prin cărţi, bătrînul lui Cosmin Perţa face parte dintr-o specie rară, aleasă („nu e bătrînul ca toată lumea, /în el arde cu pară genunea“), la fel ca odinioară Dante, căruia îi calcă pe urme, prin infern. Autodidact şi spirit independent, el nu mai are însă nevoie de încă un ghid, precum predecesorul său medieval, în afară de „bătrînă“, care îl ia în primire la gura Raiului, la fel ca altădată Beatrice pe Dante, unde-i şi predă aceeaşi veche lecţie: „erudiţia“ nu foloseşte la nimic în paradis, ba chiar dimpotrivă. Asta după ce bătrînul se îngrijise, pe Lume, „să citească ceva ce ar consterna-o“ şi luase chiar cu sine în sicriu „pe Lenin şi Mao“. Erudiţia şi pasiunea pentru cultură sînt însă pasiuni ale monştrilor, ale celor damnaţi, precum Bin Laden, mare amator de sculptură, sau Sadam Hussein, fascinat de pictură. Ecuaţia Infern-Purgatoriu-Rai pe care o ştim de la Dante este şi ea acum uşor modificată, devenind Lume-Iad-Rai, lumea fiind se pare la începutul mileniului trei ceva mai rea decît Iadul. Poemul respectă de asemenea şi preceptele care ţin de stilul medieval (inspiraţie religioasă, tendinţă moralizatoare, limbaj bazat pe percepţia vizuală etc.), pe care le supune însă nemilos supralegilor satirei.

Dintre cele trei compartimente, după cum era şi de aşteptat, „Lumea“ este cea mai absurdă, mai lipsită de logică, imaginile de factură suprarealistă, sublime dar total aberante, fiind acum dominante: „o floare roşu-roşcată cu fire de argint“ creşte „dintr-o tablă“, „tîmplarul toacă un peşte la maşina de tocat“, „un turc stă legat într-o cămară plină ochi de săpun“ etc., în timp ce în celelalte două compartimente aceste imagini vor căpăta mai frecvent şi o coloratură aluzivă. Capitolul se încheie cu moartea bătrînului bionic, prevestită de anumite semne: „din fălci i se scurge toată benzina“, „este chiar electricitatea/ cea care ameninţă vivacitatea“ şi în cele din urmă anunţată în vis: „De nicăieri, ca prin vis,/ le cade la picioare un mic paradis./ Bătrînul îl ia, îl cîntăreşte în palmă/ şi-ncepe să-l rostogolească prin iarbă“. Atmosfera devine brusc sumbră, morbidă: „afară e frig, ceru-i pustiu“, imaginea finală avînd toate coordonatele unui ritual înţesat de simboluri oculte – „Bătrînul stă în mijlocul cîmpiei şi dansează./ Deasupra lui, lespezi de piatră cad din înaltul cerului,/ se apropie de pămînt, se opresc şi o iau înapoi“, retuşate însă caricatural şi decăzute în ridicol.

Iadul, al cărui simbol în „Lume“ era materia uşor inflamabilă („dintr-un puţ mic de petrol/ sare, negru, dracu-gol“), acea materie care aprinde în acelaşi timp şi torţele unei apocalipse intens vestite de ecologişti, se dovedeşte până la urmă a nu fi un loc chiar atît de rău. Îl regăsim aici pe bătrîn întins „pe o placă încinsă de fontă“, într-o companie destul de selectă: „Pasolini, Paolo“, se află „la două plăci de fontă, puţin mai încolo“, „de după o perdea de vinil/ se vede faţa chinuită a lui Musil“, Todorov, Kossuth, Seamus Heaney sînt şi ei etc. Nu lipseşte din iad nici televizorul, din care „iese tot ce-şi doreşte“ bătrînul şi nu lipsesc nici secvenţele de desfrîu: „Albă ca zăpada îi leagă cravata/ Cenuşăreasa îl gîdilă cu cravaşa,/ Mica sirenă are o cremă,/ iar Sailor Moon îl unge cu scrum“, astfel încît bătrînul simte „viaţa în iad ca un viciu“, nicidecum ca o tortură. Asta în timp ce, în jur, dracii se alimentează liniştiţi cu doze dulci de motorină („nu ne place nici laptele, nici cocaina /pentru că noi iubim motorina“) sau de benzină („O, vai ce bine c-avem benzină, /aici în iad e ca berea fină“).

Un simplu joc fără pretenţii

Cît despre Rai, acesta se dovedeşte cel mai artificial şi cel mai plictisitor dintre cele trei spaţii: „Cîtă linişte şi pace în această atmosferă, /lucrurile-s toate parcă ar fi concepute-n seră“. Nu lipsesc, de asemenea, nici scenele biblice, drapate, bineînţeles, în şarjă („După şapte guri de apă, unşpe’ kile de plancton, /îşi ridică vag o geană moşul dintr-un plex de ton“). nici miştourile la adresa celor care-şi epuizează energia în conflicte etnice aberante („Buricul bătrînului e ca o raniţă de soldat /în el ascunde un ungur decapitat“), nici axiomele provocatoare (”Nebunia e o formă de certitudine / după ce iei suficientă atitudine“) şi nici reflecţiile „înalte“ legate de ideea de creaţie („Bătrînul stă într-o linişte mare şi albă. /Nu vede nimic, dar îşi închipuie totul“ sau „Bătrînul stă pe asfalt, pe faleză, /vrea să-şi închipuie ceva /dar se simte copleşit de realitate“).

Finalul absurd, cele „şapte babe“ care „clocesc treişpe ouă“, contrastează agresiv cu finalul adevăratei Divine Comedii – contemplarea Treimii, funcţionînd ca unul dintre acele avertismente de la finalul filmelor, în care ni se reaminteşte că orice coincidenţă cu persoane sau poveşti reale este pur întîmplă-toare etc. Autorul nu vrea să rişte, prin urmare, să ne imaginăm că ne-ar fi propus altceva decît un simplu joc fără pretenţii, pe care nu e desigur cazul să-l luăm prea în se-rios. Autorul are, fără îndoială, dreptate. Bătrînul. O Divină Comedie este într-adevăr o jucărie, una în mod vizibil perfectibilă, dar care are în acelaşi timp, alături de Zorovavel şi Întîmplări la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustie, şi valoare de simptom. Cosmin Perţa are capacitatea de a se ocupa „convingător“ şi cu succes de umor. Se pare însă că, deocamdată, preferă mai mult să se distreze.