OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ceea ce ne desparte e un dialog literar despre literatură – dar nu e o carte dialogată în sensul schimbului oral de informaţii şi puncte de vedere. Fiindcă cei doi autori nu sînt, în general şi în particular, nici pe departe nişte inocenţi în materie de literatură, iar întregul volum ar avea nevoie, pentru a fi pe deplin accesibil novicilor, de un complex aparat de note de subsol alcătuit din cursurile lui Nabokov, Canonul occidental al lui Harold Bloom, Suflete moarte, Ulise al lui Joyce, Maestrul şi Margareta, Cevengur, Hagi-Murad, Boris Groys şi Slavoj Zizek, din aceste rafinate motive, aşadar, nici subtitlul nu e atît de nevinovat pe cît ar putea părea. Căci există în literatura română unEpistolar faimos, cel al lui Gabriel Liiceanu, care şi el cu-prinde scrisori al căror punct de plecare sînt cărţile însele (mai exact, o carte, unde se vorbeşte despre Carte şi cărţi:Jurnalul de la Păltiniş). Nu că în Ceea ce ne desparte ar fi, vreodată, vorba despre noicieni şi „rezistenţa prin cultură“ sau că scrisorile lui Sorin Vieru, Liiceanu, Radu Bogdan etc. ar fi fost scrise întru publicare – singurul caz recent de astfel de corespondenţă e unul francez, Inamici publici, dialogul dintre scriitorului Michel Houellebecq şi filozoful Bernard-Henri Lévy.

Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu (în ordine alfabetică) îşi scriu, prin urmare, despre literatură (şi, spune Stănescu, „scrii literatură cînd scrii despre literatură“). Pornesc de la cursurile lui Nabokov, ocolindu-l strategic pe Dostoievski (pînă cînd BAS, care împărtăşeşte opinia născocitorului lui Humbert Humbert cum că Dosto e „lipsit de gust“, un scriitor de mîna a doua comparativ cu Gogol, recuperează Dublul şi Jucătorul), pentru a ajunge, trecînd prin Gogol, la Bulgakov şi mai departe, la Hagi-Murad şi Moartea lui Ivan Ilici ale lui Tolstoi, la proza lui Platonov şi la Şalamov. Citează „anxietatea influenţei“ a lui Bloom, scrisorile licenţioase ale lui Joyce către Nora şi, integral, postfaţa lui Brodski la Groapa de fundaţie (a pomenitului Platonov). Adeseori – dacă nu de cele mai multe ori – relecturile lor însoţesc complicate antreprize de editare şi reeditare (a prozei scurte a autorului Mantalei, a romanelor „minore“ ale lui Dostoievski) şi descompun în detalii de subtilitate critică magnifice cărţi căzute în desuetudinea ratingului minor (nici Cevengur, nici Povestirile din Kolîma n-au mai fost publicate de zeci de ani, sînt bijuterii de anticariat, şi nici Ulise n-a mai văzut recent luminiţa de la capătul tunelului tipografic).

Ceea ce ne desparte nu e, oricum, o carte de critică literară, chiar dacă merge de multe ori pe drumul interpretărilor de text. Literatura e supremul pretext, dar, dincolo de absolutul instinct de comentator literar al lui Stănescu, pe care Ernu îl forţează periodic, Epistolarul de la Hanul lui Manuc e aproape un roman detectivistic, plin de suspans, despre cărţi ca şi cum ar avea carne, oase şi-ar putea sîngera.

Cei doi se provoacă precum doi boxeri într-un ring ale cărui coarde sînt propriii lor autori preferaţi, parează loviturile şi-şi impun propriile teme. „Definesc“, spuneam, în mod diferit literatura – BAS caută esteticul, calitatea intrinsecă a limbii ficţionale,plăcerea cufundării în text, jocul de-a înţelesurile cuvîntului „tătar“ la Tolstoi, Ernu e preocupat de rolul social al literaturii, de funcţia ei politică, de mecanismele şi relaţiile ei cu puterea. Iar a te bate pentru plăcere se dovedeşte a fi misiunea unui avocat al cauzelor pierdute. De fapt, epistolarul acesta e un act rafinat de vampirism: pentru Vasile Ernu, scrisorile sînt un teren de exersare şi testare a ideilor propriei scriituri, literatura lui se hrăneşte din magma, din materia primă a acestor mari autori (uneori deja trecuţi prin sita unor alde Groys, Zizek şi compania) şi din sîngele vital care palpită nu atît în epistolele sale, cît în cele ale lui BAS. Nu e vorba doar despre ce cred despre literatură aceşti doi oameni, cît despre locul pe care literatura altora îl ocupă în viaţa fiecăruia. E uşor deconcertant să constaţi ce autentică poveste de dragoste poate să însemnebeletristica, cum te poţi înfuria pe ea, ca pe-o iubită adulterină, şi cum poate da ea un sens vieţii. Căci pentru Stănescu, literatura e o „afacere personală“ care dă sens traiului său de funcţionar „despre care se ştie prea puţin“: „Nu e nimic mai satisfăcător decît să lupţi împotriva ignoranţei (…), publicarea unei cărţi are valoarea greutăţii unui tiraj în aur. (…) Pentru ce altceva să lupţi într-o lume ca asta, destul de îndepărtată de cea mai bună cu putinţă?“.

Din acest skandenberg al unor oameni care iubesc sincer literatura, se scrie o hartă a recitirilor (care, apud Matei Călinescu, e adevărata lectură) foarte, foarte personale. Şi o hartă a unor călătorii – cea a doi oameni pe care „ceea ce îi desparte“ e însuşi drumul pe care merg.

Pînă la urmă, „cel mai mare autor al tuturor timpurilor“ nu există. Nabokov a ratat experienţa Bulgakov din cauză că, deşi erau contemporani, lui Bulgakov nu i s-au publicat cărţile la data scrierii lor. Cît timp Stephen James Joyce va avea ceva de spus, corespondenţa erotică a bunicului său nu va face parte din corpusul literar joycean. Literatura – cum zice Ernu – e singura artă în care toţi autorii îşi sînt contemporani – doar că nu în acelaşi timp şi nici cînd ar fi nevoie.