Autor: 
Categoria: 
O cercetare mai amănunţită a anilor de formare ai viitorului poet B. Fundoianu situează în prim-plan relaţia acestuia cu Iacob Groper, relaţie care poate lumina şi situaţia pseudonimelor şi a primelor texte semnate de Beniamin Wechsler.
Iacob Groper a fost probabil omul care a jucat cel mai mare rol în modelarea personalităţii lui Beniamin Wechsler, pînă pe la 17-18 ani. Rolul său formativ, de frate mai mare cu opt ani, a fost poate la fel de important ca şi acela al lecturilor intense, alese după criterii personale, din această perioadă. După 1917, între cei doi va interveni o răceală, dacă nu chiar o ruptură, cu consecinţe în activitatea literară a celui ce începuse a fi cunoscut ca B. Fundoianu. Istoria relaţiei sale cu Iacob Groper o face Fundoianu în articolul „Cuvinte despre un prieten...“, apărut în publicaţia Lumea evree, din 1 noiembrie 1919, şi republicat foarte repede de „cotidianul naţional evreesc“ Mântuirea (director A.L. Zissu), din 11 noiembrie 1919. (Textul este reprodus în B. Fundoianu, Iudaism şi elenism, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Leon Volovici şi Remus Zăstroiu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999.) Cum articolul a apărut chiar în preajma zilei de naştere a lui Fundoianu (14/26 noiembrie 1898), care împlinea 21 de ani, pe atunci vîrsta majoratului, el poate fi socotit ca prima mărturisire autobiografică importantă a unui tînăr care îşi făcea bilanţul evoluţiei. Geneza articolului spune şi ea multe despre etapa de evoluţie intelectuală în care se afla Fundoianu.
Deocamdată, Iacob Groper, salutat de marele Bialik drept poet care face onoare idişului de pretutindeni, petrece printre noi, purtat încoace şi încolo de valurile vieţei, astăzi mai prozaice decît oricînd. [...] Iacob Groper se adapă cu roua florilor, se hrăneşte cu strălucirea stelelor şi-şi acordă ospăţuri măreţe din tainele infinitului“ (Gala Galaction, „Iacob Gropper“ [sic!], Mântuirea, an I, nr. 180, 17 august 1919, p. 1).
Seria de foiletoane Ghetto cultural constituie una dintre primele istorii ale mişcării culturale evreieşti din România:
„Nu sînt prea mulţi ani de cînd evreii din România s-au simţit destul de liberi şi de strînşi între sine ca să cuteze să înceapă o mişcare culturală proprie. Iaşii, de unde au pornit pentru români cîteva curente cu durată şi cu urmări puternice, au fost şi pentru evrei centru de fermentare şi de iradiere. [...]
Din căldura şi contribuţia sufletească adusă de aceste Toynbeehall-uri au născut în 1914 mişcarea şi gruparea din jurul revistei Licht“ (Gala Galaction, „Ghetto cultural II“, Mântuirea, an I, nr. 222, 20 septembrie 1919, 5 Tischri 5680, p. 1).
Foiletoanelor lui Galaction le va replica Fundoianu în articolul memorialistic „Cuvinte despre un prieten“. Ceva l-a cam nemulţumit pe tînărul simbolist la Galaction. Deşi el nu spune niciodată ce, nu e prea greu să deducem: probabil nu i-a prea plăcut tonul sfătos de predică şi excesul de sentimentalism cu care evoca părintele Galaction atmosfera de început de veac în nordul Moldovei, starea idilică a şcolilor religioase evreieşti, ca şi comparaţia între poezia lui Groper, nelipsit din evocările lui Galaction, şi atmosfera liric nostalgică din scrierile moldovenilor. Fundoianu e politicos, dar limpede – bunul preot nu prea cunoaşte opera lui Groper, iar în descrierea atmosferei e mai mult subiectiv decît obiectiv:
Pretexte... Statornicind pe o copertă de lucrări critice titlul acesta, André Gide fixa cel mai inteligent titlu de carte de la memoriile, Dichtung und Wahrheit, ale lui Goethe. Goethe a văzut ascuţit că la o vîrstă de toamnă, viaţa lui, de la obîrşie povestită, nu va putea fi numaidecît adevăr. De aceea a adăugat «şi poezie». Adică şi fals. Şi deformare. [...] Gide, în însuşi titlul cărţei de critică, a explicat: nu scriu despre voi. Scriu despre mine. Citind articolul lui Galaction despre Groper, am citit ce scrie Galaction despre sine“ (Mântuirea, an I, nr. 261, 11 noiembrie 1919, p. 1).
(Trebuie spus că Fundoianu va mai scrie despre Galaction, foarte elogios, şi că Galaction nu se va supăra de îndrăzneala tînărului, dar nu va uita, şi îşi va intitula primul articol de susţinere a acestuia „Un Veniamin cutezător“, în Adevărul literar şi artistic, 26 iunie 1921.)
„L-am cunoscut pe Groper – la Toynbeehall din Iaşi – într-o seară cu sală sărăcăcioasă şi cu public puţin, fugărit de ploaie. Era toamnă şi Groper citea versuri. Ştiam atît jargonul cît îl cunoaşte astăzi Galaction. Şi am avut subit intuiţia că pe catedra de pe care Groper citea prost şi monoton se revela cineva.“
Momentul acestei întîlniri e esenţial: Wechsler împlinise 13 ani şi scria versuri de pe la 8 ani, Groper avea 21 de ani. Nici unul nu publicase nimic. Vor debuta amîndoi în 1914, Groper în revista Licht, Fundoianu în revista Valuri.
Între 13 şi 16 ani se situează probabil configurarea tiparului de gîndire caracteristic viitorului scriitor. Este o perioadă frămîntată, nonconformistă, cu totul singulară a fragedei sale vieţi:
„Era o vreme cînd îmi căutam calea înainte, mirat că îndărătul meu nu era nici un trecut şi că temperamentul meu cerea o tradiţie. Aveam nevoie de un ţărm pietros şi dinţat de pe care să ridic, neagră, ancora. Aveam nevoie de un părinte, de o tradiţie, de o ereditate.
Atunci a intervenit Groper. El îşi ştie tradiţia şi practică cu fervenţă zeii casei. [...]
Groper m-a luat de mînă şi m-a dus la portretul bunicului meu: Beniamin Schwarzfeld. Am înţeles că acolo era tradiţia. Am revenit la origine şi la Biblie. Am revenit imediat nu la sionism, ci la iudaism.
Învăţăcelul va refuza sentimentalismul şi exaltarea emoţională
„Cînd ideea persană de bine şi de rău începu, graţie războaielor lui Alexandru, să fie ventilată în Grecia, spiritul fundamental elen reacţionă viguros: atunci se născură sofiştii. Ei nu admiteau nici o serie de valori. Ei puseră pe acelaşi plan binele şi răul şi susţinură că contrariul unui adevăr e tot un adevăr.
Sofiştii erau în masculina tradiţie elenă, şi creştinul Socrate, care-i bîrfea în numele moralei antielene, şi-a meritat pe drept moartea“ ( Iudaism şi elenism II, Mântuirea, an I, nr. 172, 9 august 1919, p. 1; reprodus în ediţia citată, p. 100).
Astăzi numim gîndirea care admite valabilitatea adevărurilor contrare paradoxală şi o considerăm esenţială pentru dezvoltarea mentalităţii moderne. Am încercat să arăt în altă parte că fascinaţia paradoxului rămîne esenţială atît pentru Fundoianu, cît şi pentru Fondane.
Două tipuri de acţiuni formative iniţiază Groper spre a consolida conştiinţa tradiţiei spirituale iudaice a adolescentului precoce Wechsler: îl provoacă la un dialog continuu, obligîndu-l să se delimiteze şi să-şi argumenteze opiniile şi îl orientează spre traducerea unor texte din literatura idiş.
„Dialogul e condiţionat de existenţa a doi indivizi diferiţi, a două diferenţe. În clipa cînd unul din cei doi gîndeşte ce şi celălalt gîndeşte, dialogul s-a apropiat de obştescul capăt. Groper era şi este un sentimental. Un umanist. Sufletul lui transfigura. Suferinţa umană găsise în el un interpret viforos. El voia marea transformare socială. Calculul posibilităţilor nu-l speria. Avea iluzia că revoluţia suferinţei va aduce scăderea ei. Purces din rasa creatorilor religiei monoteiste, el preţuia, fără să ştie, iluzia. Pentru că e creatoarea de activitate.
Cu un sofist, remarcăm, dialogul pote fi nesfîrşit, de vreme ce sofistul susţine coexistenţa adevărurilor contrare. Tînărul sofist Wechsler învăţa însă din plin tehnica argumentării şi învăţa să se situeze faţă de problemele existenţei. Ucenicia de critic literar şi de filozof existenţialist, cu Groper a început-o. Şi cum cultura filozofică şi literară a acestuia era cu totul remarcabilă, interlocutorul trebuia să ţină pasul şi citea cu pasiune. Delimitîndu-se prin contrast, învăţăcelul va refuza, teoretic, sentimentalismul şi exaltarea emoţională. Care vor fi absente din viitoarea lui operă. În practica zilnică însă, vom vedea, lucrurile stăteau exact invers, cum se şi cade unui sofist.
Primele texte publicate de viitorul poet sînt, fără îndoială, traduceri din Groper. Pseudonimul indică fără greş lucrul acesta: I.G. Ofir. I.G.= Iacob Groper. Ofir, ca şi Haşir mai tîrziu, spune Leon Volovici în ediţia citată, sînt nume ebraice. Nu ni se dezvăluie însă şi semnificaţia lor. În 1912, cînd debutează sub un pseudonim comun, nici unul din cei doi nu mai publicase ceva. Pseudonimul comun, de tipul A. Mirea pentru Anghel şi Iosif, maschează imposibiltatea de a delimita contribuţia fiecăruia dintre autori. Este de presupus că rolul lui Groper, intelectual format şi formator, a fost mai important: el a oferit textele de bază în idiş, el a ales probabil pseudonimul, el a ajutat la traducerea brută în limba română. Dar textul românesc poartă, indelebilă, pecetea tînărului versificator Wechsler. Acesta se afla în epoca eminescianizării acute. Citise nu numai poeziile antume, ci şi postumele, cîte apăruseră în ediţia din 1902 a lui Nerva Hodoş, iar spiritul lui poetic selectase fără greş modelul. De altfel, aşa va citi scriitorul toată viaţa : selectiv, autorii în care se regăseşte. Iar modelul său creator acesta va rămîne: personalitate proprie manifestată în tiparele spirituale ale unui autor selectat prin afinitate. În perioada lui de activitate în limba română principalele modele supuse afinităţilor elective vor fi, în poezie – Francis Jammes, în poemul în proză –, poemele în proză ale lui André Gide, în comentariul literar – impresionismul cu încărcătură poetică personală al lui Remy de Gourmont. Este modelul care se regăseşte în relaţia primă, cea cu Groper.
De copil, scriitorii cu care nu consuna psihic îi erau străini şi imposibil de asimilat, chiar dacă şcoala îi impunea. Într-o pagină memorialistică publicată de Paul Daniel, Fondane rememorează cu umor scena în care distinsa sa mamă, cititoare de Goethe, Heine, Lenau, Coşbuc, Bolintineanu şi Alecsandri, vine la şcoală (şcoala fiind întemeiată de tatăl ei), să se intereseze de copil. Pe care copil îl găseşte pedepsit să stea în genunchi în prima bancă pentru că, a nu ştiu cîta oară, nu fusese în stare să memorizeze pastelul Semănătorii de Alecsandri. Ruşinată, mama începe să recite ea în locul recalcitrantului:
Semănătorii harnici, cu sacul subsuoară,
Păşesc în lungul brazdei pe fragedul pămînt... [Manuscriptum, 1976 (23), nr. 2,
p. 81-91].
Cu Eminescu lucrurile stăteau cu totul altfel. Eminescu era o pasiune, şi tînărul Wechsler, cînd scrie poezii, ca Eminescu ar vrea să le scrie. Şi atunci cînd traduce din Groper, tot ca Eminescu încearcă să scrie:
Peste ape
Peste ape nici un zgomot
Şi copacii dorm uşor,
Te aştept să vii, iubito,
Printre florile ce mor.
Dintre roze şi liane
Surîzînd te văd venind,
Şi întind a mele braţe...
Vai, fantomele din gînd!
Ai uitat acele zile,
Nu ţi le-aminteşti, o ştiu!
Peste apele în murmur
Cerne pace de sicriu.
N-o să vie, n-o să vie!
Spune codrul înţelept,
Şi eu stau la ţărm de ape
Şi aştept. Ce mai aştept?
.....................................
Peste ape nici un zgomot,
Nici o şoaptă de zefir,
Nu se bate-n depărtare
Nici o frunză, nici un fir.
I.G. Ofir
(Floare-albastră, an I, nr. 1, 15 mai 1912, p. 13)
Partea a II-a a articolului va fi publicată în numărul viitor.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters