OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dovada neîndoielnică a faptului că Ofir e un pseudonim comun ne-o furnizează republicarea textului, în traducere revăzută, cum de multe ori va proceda Fundoianu de aici înainte, a doua oară numele autorului şi acela al traducătorului fiind menţionate separat:

Iacob Groper

Peste ape

(Romanţă)

„Peste ape nici un murmur

Şi copacii dorm visînd

Printre florile grădinii

Vin, iubito, surîzînd

Dintre palidele roze

Te desprinzi şi mă dezmierzi,

Dar cînd braţu-ntind spre tine

Tu te mistui şi te pierzi.

Farmecul acelor zile

Nu-ţi mai stă demult în faţă;

Peste freamătul de valuri

Stă o pătură de gheaţă.

Şi eu cat în limpezi lacuri,

Aşteptînd să-mi cazi la piept.

Dar eu ştiu că stau zadarnic

Şi aştept. Ce mai aştept?

Peste ape nici un murmur

Nici o şoaptă de zefir,

Nu se bate-n depărtare

Nici o frunză, nici un fir“.

(Traducere de B. Wechsler,

Hatikvah, an I, nr.20-21,15 Nissan 5676,

5 aprilie 1916, p. 344)

Deosebirile dintre prima şi a doua versiune a textului arată cît de marcată fusese totuşi, în primă instanţă, contribuţia traducătorului. Şi dovedesc şi că acesta rămăsese constant în folosirea imaginilor, muzicalităţii şi atmosferei romanţelor eminesciene. Celelalte traduceri, influenţate şi ele de Eminescu, dar în mai mică măsură, repetă probabil simbioza dintre autor şi traducător.

Noapte de vară

„Peste bolţi pluteşte luna cu zîmbirile

amare,

Podobeşte cu arginturi unde raza şi-a

trimis,

Înfăşoară cu seninuri şi cu pace armonia

Şi presară peste arbori vraja tainică de

vis.

Somnoros priveşte satul prin mărunte

ferestruice

Şi pădurea înfiripă visul anilor apuşi,

Teiul parcă mai ascultă ale iernii vînturi

repezi

Şi de-a nopţii fricoşare crengile în jos şi-a dus.

Printre crengi, în depărtare, luminos

luceşte lacul

Şi răchiţile-aplecate peste el se împletesc,

Vecinicie de odihnă şi de linişte-i în

noapte...

Doară greierii în ierburi între ei de ţîrîiesc.

În splendoarea şi în vraja de arginturi şi

tăcere

Două suflete pierdute meditează

pribegind,

Pe tărie luna plină străjuieşte mers de

aştri,

Pe pămînturi al meu suflet contemplează

tremurînd“.

şLa sumar: I.G. Ofirţ

(Floare-albastră, an I, nr.1, 15 mai 1912, p. 3)

Creaţie

„O singură rază! O singură clipă

Şi moară-n amurg universul,

Din marea de soare un strop pe aripă

Şi prins pe vecie e mersul.

Din jarul luminii furare-aş scînteia

Şi sclavă e noaptea de gheaţă,

Un fulger în minte: creată-i ideea,

O rază : şi-i iar dimineaţă“.

I.G. Ofir

(Floare-albastră, an I, nr. 2,

15 iunie 1912, p. 21)

Doi ani mai tîrziu, poemul semnat I. Haşir, pseudonim folosit o singură dată, este probabil tot rodul colaborării celor doi. Traducătorul îl imită de astă dată pe Şt.O. Iosif.

Cîntare

„Un cîntec primăverii voi să-i cînt

Brodat din zori, azur şi viorele

Ca ochii-nseninaţi ai dragei mele,

Ca sufletu-i senin, duios şi blînd.

Să-l cînt în zile triste spre-nserare

Cînd ramurile veştede se zbat

Şi apa stă să-ngheţe lîngă vad,

Cuprinsă de o rece-nfiorare.

Să-l cînt, cînd roşieticele fumuri

Se împrăştie grăbite din cămin,

Al viforului prelungit suspin

Prefacă-l în zefiri şi în parfumuri.

Iar cînd a bătrîneţei pale şoapte,

Ninsori albinde, fruntea-mi vor aşterne,

Să-mi pară flori din primăveri eterne,

Pe capu-mi scuturate peste noapte.

Un cîntec primăverei voi să-i cînt,

Să-l cînt şi să se peardă în văzduhuri,

Prin lunci pribeag şi rătăcind prin stuhuri

Să-l redeştepte-un sunet cînd şi cînd...“

I. Haşir

(Absolutio, Iaşi, an I, nr. 3,

25 ianuarie 1914)

După două luni, în publicaţia ieşeană Versuri şi proză vor apărea două mici medalioane semnate F. (Jules Brun şi Octav Băncilă), iar în mai, în acelaşi număr al revistei Valuri vor apărea două texte: Dorm florile, iscălit Fondoianu, şi Idilă, iscălit Fundoianu, ceea ce ne face să bănuim că prima semnătură e doar o greşeală de tipar.

Aşa cum spune el însuşi, la originea celorlalte traduceri din idiş se află Groper. Este foarte probabil că acesta era cel care selecta textele şi îl ajuta pe tînărul Fundoianu să le înţeleagă exact. Nu putem aprecia cît de bine ajunsese Fundoianu să ştie idiş sau dacă, în afara textelor traduse, avea şi alte lecturi în acest idiom. După ce simbioza poetică cu Groper a încetat, Fundoianu nu a mai tradus nici un text nou din idiş. Le-a retipărit pe cele vechi, revăzute. Autorul tradus cu precădere este Chaim Nachman Bialik, considerat la vremea respectivă cel mai de seamă reprezentant al poeziei ebraice moderne. Din el apar: Lied de dragoste (Hatikvah, 25 octombrie 1915; reluat în Hasmonea, 1923, nr. 8-9, ianuarie-februarie); Cînd n-oi mai fi (Hatikvah, 25 octombrie 1915; reluat în Rampa, 1921, 31 iulie); În iarbă (Hatikvah, 5 aprilie 1916; reluat în Mântuirea, 3 februarie 1919); Lumina (Hatikvah, 6 martie 1916; reluat în Hasmonea, 1923, nr. 8-9, ianuarie-februarie).

Au mai fost traduşi – A. Reisen: Lied (Hatikvah, 6 februarie 1916; reluat în Mântuirea, 20 februarie 1919); Ghetto (Hatikvah, 7 iulie 1915; reluat în Rampa, 27 iulie 1921); S. Frug: Ca lacrima-i limpede cerul (Hatikvah, 29 iulie 1915); Moris Rosenfeld, Poporului meu (Hatikvah, 8 mai 1916); Z. Schneyur, O piatră (Hatikvah, 15 septembrie 1915; reluat în Rampa, 23 iulie 1921).

În Hatikvah mai apare o traducere, de primă importanţă pentru spiritualitatea iudaică, semnată B. Wechsler. Şi apare, timp de un an, între 27 iunie 1922 şi iulie-august 1923, număr de număr, într-o perioadă cînd relaţia cu Iacob Groper, rămas la Iaşi în timp ce Fundoianu se mutase la Bucureşti, era foarte slabă sau întreruptă. Ceea ce ar însemna că, între timp, Fundoianu învăţase destul de bine idiş pentru a se angaja în traducerea unui text dificil, legenda dramatică în 4 acte Dybuk de Ansky (Solomon Rapaport). În 1922, Fundoianu a întemeiat şi a condus, la Bucureşti, teatrul de avangardă „Insula“. Se gîndea la o eventuală reprezentare a legendei, întemeiată pe vechi credinţe şi obiceiuri iudaice? Ar fi fost, în acest caz, o reprezentaţie în stil avangardist a unui text cu valoare arhetipală. Se gîndea Fundoianu, sofistul, la reunirea a două tendinţe contrarii într-un singur spectacol? Multe speculaţii se pot face pornind de la acest text. Traducerea e integrală şi dovedeşte o bună stăpînire a limbii române, e lucrarea unui scriitor format. Cînd s-a încheiat tipărirea ei, traducătorul pleca la Paris. Pentru că a apărut într-o publicaţie de provincie, cu circulaţie restrînsă, nu a fost pînă acum luată în considerare de nici un exeget al operei lui Fundoianu.

O întrebare la care răspunsul nu poate fi decît o supoziţie este: de ce s-au răcit relaţiile dintre Wechsler, devenit Fundoianu, şi Groper, după 1916-1917? Primul răspuns posibil este că Fundoianu depăşise vîrsta literară a lui Groper. Judecînd după traducerile care s-au publicat din opera acestuia începînd din 1915-1916 (în presă, numărul textelor traduse în limba română e mai mare decît numărul textelor tipărite în idiş cu litere latine), traduceri făcute, în afară de Fundoianu, de G. Poria, Enric Furtună, Barbu Nemţeanu, scriitorul a rămas un romantic sentimental, pe care V. Nemoianu l-ar numi Biedermeier, dublat de un revoltat social în stil profetic. Fundoianu depăşise această etapă, ajunsese la simbolism, se afla în sfera de influenţă literară a lui Ion Minulescu, devenise fervent arghezian, cultiva el însuşi un cu totul alt tip de scriitură, descriptivist nonsentimentală, dar sugestiv nostalgică, al cărui model îl afla în noul lui idol literar, Francis Jammes.

Să revenim la anul de început, 1912, cînd Beniamin Wechsler devenea discipolul spiritual al lui Iacob Groper. Între 14 şi 16 ani, cînd se formează intelectual, se desfăşoară perioada cea mai tulbure din viaţa personală a viitorului scriitor. În clasa a treia de liceu, la 14 ani, rămîne de două ori repetent. (Îşi va da bacalaureatul la 21 de ani, după ce scrisese Tăgăduinţa lui Petru, Privelişti, Iudaism şi elenism.) Episodul repetenţiei, peste care biografii trec cu discreţie, a fost relatat detaşat şi cu umorul cuvenit doar de Fundoianu însuşi, e drept, atunci cînd nu devenise decît o amintire picantă. În fragmentele de Jurnal publicate de Paul Daniel (în Manuscriptum, 1976 (23), nr. 2, p. 81-91) se află explicaţia: eterna poveste, femeia.

Mai aveam, pe lîngă o extremă afinitate pentru alimentele dulci şi o sensibilitate delicată ce-mi sîrmuia tot trupul ca o vînă roşie ori neagră pe cîmpul unui marmor alb. Şi anexat acesteia aveam un inexorabil gust pentru cetit şi eram unul din cetitorii (se pretinde că există şi de aceştia) cei mai asidui ai tomurilor de literatură, începînd cu almanahurile mucegăite şi resuscitate de prin poduri, pînă la versurile impregnate de mistuitoare suferinţi ale lui Eminescu.

Dînsa era înaltă, blondă, voluptuoasă, zveltă. O prietenă a sor-mi. Nu ştiu ce farmec avea, dar exala aşa îmbătătoare senzaţii, că fiori cu variaţii de robinete reci ori calde îmi străbăteau tot trupul. [...]“

După o perioadă de adoraţie „naivă şi plîngătoare“, domnişoara de 18 ani începe să-i dea oarecare atenţie copilului de 12:

Lucrurile nu se opresc aici, evoluează:

„[...] din primitiv, sub veşnica aglomerare a îngrăşămintelor de nervi şi de senzaţii, mă rafinai. Părăsii deci cu plăcere barbaria naivităţii şi a platonismului, ca să primesc acolada unei forme moderne şi sensibile fiecărui.

Nu mai priveam cu admiraţie sedentară marmora gîtului d-rei Marguerite. Ci năvăleam galant ca un rege al Franţei şi nesupus ca un hotentot, ca să-mi înfig în gîtul ei dinţii mei avizi de acadele“.

Pasiunea ia sfîrşit, după suferinţa de rigoare, cînd domnişoara fuge cu un ofiţer. Concluzia înţeleaptă şi resemnată o pune Isac Wechsler, tatăl :

„Iaca, ai pierdut doi ani să-i faci versuri şi cînd a fost să fie, nici n-a fugit măcar cu tine“.

În acest amor total, început pe la 12 ani şi încheiat pe la 16, cu perioada de vîrf între 14 şi 16 ani, ce rost mai putea avea şcoala? Adolescentul îşi pierduse capul. Întrebat de profesori, nu înţelegea ce i se spune şi răspunsul era tăcerea:

Dacă în această stare nu l-ar fi întîlnit pe Groper, care să-i menţină viu interesul intelectual, Wechsler ar fi devenit probabil un ratat. Deocamdată nu face decît să-i scrie versuri domnişoarei. Versuri eminesciene, desigur.

Din „revista lunară pentru literatură“ la care a debutat I.G. Ofir, Floare-albastră, au apărut, în 1912, şase numere. Directoare era Constanţa Hodoş, care alesese numele publicaţiei din admiraţie pentru Eminescu şi din spirit de continuitate faţă de revista cu acelaşi nume publicată în 1898-1899 şi dominată spiritual de eminescianizantul Şt.O. Iosif, cel care îi dăduse numele. (Fiind o publicaţie rară, această a doua Floare-albastră nu e consemnată în Dicţionarul General al Literaturii Române.) Revista se simţea obligată să-şi onoreze numele publicînd literatură de influenţă eminesciană. În primul număr, pe lîngă traducerile care imitau stilul maestrului, o Dona Clara (foarte posibil chiar directoarea revistei) publică o Scrisoare I. Şi tot aşa. În numărul dublu 3-4, publicaţia anunţă o descoperire: o poezie inedită de M. Eminescu, dedicată Copilei cu ochi albaştri, publicată, desigur, pe prima pagină a revistei. Pe copertă apare portretul poetului matur, redacţia dorind desigur să-şi evidenţieze cît mai bine tezaurul. Transcriem textul:

Copilei cu ochi albaştri...

„Tu doreşti să scriu în versuri

Să uit viaţa-n poezie,

Să adorm a mele simţuri

Cu un dram de nebunie?

Să zdrobesc aceste lanţuri

Ce mă leagă strîns de lume

Şi să uit acele glasuri

Ce mă cheamă trist pe nume?

Vreau să-mi mai aduc aminte

De trecut, de vorba dulce,

De dureri, de-Amor ce minte...

De tot veacul ce se duce,

Să trăiesc cu alte visuri

Cu alţi sori, cu alte stele,

Şi să-ndrept a mele gînduri

Către-o lume fără rele.

Tu, copil, rămîi cu bine...

Eul meu cine-l mai poartă?

Căci iubirea fără tine

E zdrobită şi e moartă!...“

Mihail Eminescu

Succesiune de personalităţi literare