OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum o săptămînă, am citit Frumoasele străine, de Mircea Cărtărescu. Trei proze care au apărut iniţial în Şapte Seri, trei mici făpturi-animale, în care am descoperit o fiinţă fragilă, de o sensibilitate à fleur de peau (cred că franceza de data asta exprimă cel mai bine ce-am găsit într-o carte, pentru că poţi citi fără să găseşti mare lucru). Am descoperit nu un scriitor, nu un autor, nu un nume pe o carte, ci o sensibilitate, una de arici, de-a dreptul frisonantă, cu care m-am identificat. Poate par întîrziată, ca să nu zic înapoiată, pentru că mai citesc cărţi din acest motiv. Pentru o filoloagă şi o scriitoare+jurnalistă, s-ar putea să fie ridicol. Fie, este al meu. Despre simţul ridicolului cred că s-a scris foarte mult, dar mai puţin despre cum poţi să te salvezi de el. Ei, iaca, poţi, cu umor, autoironie, dar mai ales cu o sinceritate şi o sensibilitate de arici. Sensibilitate de arici nu este o expresie goală. Cine s-a uitat vreodată la burta vreunui arici, ştie că nu există nimic mai fragil, aproape de vertij. Ei bine, aceste povestiri care par la prima vedere amuzante, sînt nişte burţi de arici. Aici, vezi un Mircea Cărtărescu venind spre tine cu toate spaimele, paranoia şi protecţiile iluzorii umane. Pierderea puloverului crem, niciodată consolată de cumpărărea puloverului cărămiziu, posibilitatea contaminării cu antrax, foamea în oraşul lui Bacovia, care te face face să mănînci farfurii de ciuperci la Tescani, dezamăgirea bucătăriei româneşti în Franţa, ca şi episodul anapoda de la RFI, toate mi l-au adus aproape pe Mircea Cărtărescu, la un sfîrşit de săptămînă caniculară. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu m-am simţit datoare, după lectura cărţii, să-i gătesc lui Mircea Cărtărescu. Aşa, ca o despăgubire sau mai degrabă ca o răsplată pentru că mă ajută să-mi înţeleg propria sensibilitate de arici. Am făcut, prin urmare, nu sarmale, nici ciorbă de fasole cu ciolan afumat şi cu tarhon, cum s-ar aştepta oricine, ca să parez cassoulet-ul francez, ci o ciorbă de roşii, cu ardei gras şi fideluţă. Am cojit pe îndelete roşiile, am tocat două cepe şi doi ardei graşi, apoi am pus la rumenit şi înăbuşit, rînd pe rînd, ceapa, apoi roşiile şi ardeiul. Am lăsat totul la fiert, după care am pus tăiţei din făină de orez şi am parfumat cu pătrunjel. Mirosul care se răspîndea era pentru stomacul ars de bere, de nes şi de ciuperci şi pentru valiza cu cărţi pierdută. Trebuia să fie o revanşă culinaro-gastrică. Apoi am făcut găluşte cu prune, dînd cu sîk din Isarlîk bucătăreselor fake din Castelnaudary (fără accueil-loisir), care au făcut pere însiropate, chipurile româneşti. Dar parcă nu era destul, aşa că am făcut şi porumb fiert, de-adevă, nu congelat, cum am mîncat la marea noastră. Răzbunarea culinară era pe aproape. Cu antraxul nu prea ştiam cum să rezolv, dar mi-am zis că hohotele de rîs ale lui şi ale cititorilor sînt suficiente.

 

Cu RFI-ul a fost mai greu, dar cred că Mircea Cărtărescu s-a descurcat super. Apoi, nu ştiu ce mi-a venit, m-a apucat curajul, şi m-am uitat la un film la care mai încercasem să mă uit de trei ori, de fiecare dată un pic mai mult, My life without me/Viaţa mea fără mine, de Isabel Coixet, fără să reuşesc să trec de jumătatea lui. Cum sînt o sentimentală idioată, povestea femeii de 23 de ani care avea să moară şi devine un înger pentru toată lumea m-a prins. La 17 ani, se căsătorise, avea 23 de ani şi trăia într-o rulotă cu soţul care nu prea lucra şi cu doi copii. Bonus, ea, femeie de serviciu la universitate, în schimbul de noapte, mama, o femeie singură şi supărată, tata în închisoare. Doctorul care nu reuşeşte să se uite în ochii pacienţilor şi să le spună că o să moară, oricîte bomboane cu ghimbir ar avea în buzunarul halatului, mi s-a părut cel mai uman. Filmul e bun, cu o imagine dramatică: ea în staţia de autobuz, ascultînd muzica paharelor, în ploaie – asta, după ce aflase verdictul. Apoi, dă-i şi rezolvă totul. Un înger. Nu-i vorba, se poate, încerci să ţii în tine multe, ca să nu-i împovărezi pe alţii, dar aş fi vrut, măcar în secret, să mi-o arate lovind un scaun de masă sau boindu-şi măcar o dată faţa, în chip de revoltă, cum face Vivien Leigh într-un Tramvai numit dorinţă, nu căutîndu-i o nevastă soţului. Fir-ar să fie, trebuie s-o fac eu în locul ei. Dar scenarista ce-a păzit? Măcar o dată aş fi pus-o să dea de pămînt cu găleata de serviciu de la universitate, măcar o dată i-aş fi împrumutat o înjurătură de pe stradă. Nu sînt străină de ţinutul în sine, pînă la isterie, dar prea frumoasă străină de tot de cele lumeşti. Chipul de dimineaţă, cel frumos, pe care-l arăţi celorlalţi, vine deseori cu boiele şi picioare trase în masă, la miezul nopţii, cînd nu te vede nimeni, oricît ar fi luna de frumoasă şi ploaia de deasă. Unde o fi o fost camera lui Isabel Coixet atunci? Probabil în viitor, la Paris, je t’aime? Şi ce dacă? Aş fi vrut să-mi arate măcar o dată cum îşi face chipul de înger. Doamne, cît preferam „paranoia“ lui Mircea Cărtărescu din hotelul parizian în care citea şi nu înţelegea un rînd din Nabokov. Adevărat! Atunci mi-am dat seama că frumoasele străine nu sînt doar scriitorii de la Les Belles Etrangères, ci noi toţi, burţile de arici luptîndu-ne încă să devenim mai buni, luptîndu-ne cu suferinţele, umilinţele şi paranoia noastră şi încercînd, de sub puloverul nostru crem, tras peste cap, să ne salvăm cu umor, aşteptînd să treacă zona lui Tarkovski şi să vină dimineaţa, cu chipul ei nou.