OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Patru zile la Năsăud: case îngrijite, curţi cu flori şi legume, coline cu verdeaţă, căpiţe de fîn. Aerul curat şi răcoros. Oamenii destinşi, cu vorba potrivită, puţin iute şi colorată, cu simţul firescului şi al măsurii. O lume departe de asfaltul bucureştean şi de datul coatelor, unde apa de fîntînă din curtea lui nea Sandu şi a lui tanti Tiţa are gustul bun al copilăriei. Tiţa a fost în America (la fiica ei, dar a lucrat şi ca bonă), în Ungaria, s-a descurcat, chiar dacă nu ştie engleză, cu vorba repede de Luşca şi cu iuţeala unei femei care nu stă o clipă. Povesteşte cum şi-a pierdut bagajele, cum a ieşit din tot felul de încurcături, cu bun-simţ, umor şi isteţime. Au văruit casa şi au pregătit-o de toamnă. Au construit o casă şi pentru unul dintre fiii rămaşi cu ei. Îmi arată palmele, numai bătături. Monica, prietena mea, mă plimbă peste tot. Mergem la o şcoală de şoferi. E construită după standarde moderne, cu sală de studiu, cabinet psihologic, atelier de mecanică şi toate dependinţele necesare. Un morman de dosare într-un raft: toate hîrţoagele de pe lume pentru a obţine autorizaţia de funcţionare. George şi Măriuţa îmi povestesc ce s-au mai luptat cu funcţionăreala. Dar au izbutit şi lucrurile merg. Au răzbit. Mă întreb de ce trebuie să fie totul cu răzbeală la noi. Luşca, satul bunicii, scăpat de la colectivizare. Gospodării frumoase, cîteva doar rămase în paragină, livezi, fîneţe. Părinţii Monicăi muncesc de 49 de ani, au două magazine. Se scoală de dimineaţă, nu stau o clipă. Mereu e ceva de făcut, dar totul curge firesc, fără stres. O faţă a României care nu se vede la televizor, pe care nu o au în vedere cei obsedaţi de frunzuliţa de ţară. Dar dacă nu se vede, asta nu înseamnă că ea nu există. N-am descoperit America, dar m-am simţit ca un mic explorator. Să mergi şi să vezi cum trăiesc oamenii într-o ţară condusă de gogomani şi hoţi. Să vezi că se poate reuşi în ciuda adversităţilor, îţi dă cît de cît speranţă. Mă gîndesc la o lume răsturnată, în care aceşti oameni gospodari ar ajunge să conducă ţara.

 

O utopie, o copilărie, dar dacă ea mă salvează măcar mental, fie şi o vreme, de debandada şi mizeria înaltelor noastre feţe politice, de ce nu? Cînd vezi atîta prostie, ciorovăială, cinism şi inconştienţă, toate deodată, cînd vezi că nu poţi să schimbi nimic, poţi să le ceri celor pe care i-ai ales să facă loc. Pentru că eu nu vreau să plec din România. Să plece ei! O mică bazaconie, o revoluţie mentală. Să fie oare tot ce ne rămîne, să nu putem realmente schimba nimic? Să fie această piramida nărăvită, coruptă şi tîmpă de neclintit? Cu cît mă gîndesc mai mult, mi se încing creierii. Şi mi-aduc aminte de replica mătuşii lui Tom Sawyer. Untul de sub pălărie, pe care-l furase ca să i-l ducă lui Huck se scurge pe faţa lui Tom, iar mătuşa Polly îi spune că i se topesc creierii. Ceva de genul ăsta. Aşa şi eu, la întoarcerea în Bucureşti. Untul utopiei mele se scurge direct din mintea mea, şi nu de căldură, cînd un taximetrist se preface că nu are mărunt şi îşi ia preţ dublu pentru cursă, doar pentru că a fost prea scurtă. Cînd ne-a văzut cu bagaje, o fi crezut că s-a scos, că pune de un Otopeni măcar. Dar noi am vrut doar la Romană. Totuşi, răcoarea toamnei, pe care îmi place să cred c-am adus-o de la Bistriţa, cafeaua şi sporovăială cu Monica şi Hugues mă mai liniştesc. Îmi încheg, îmi adun creierii şi fredonez Piaţa Romană, nr. 9.