Autor: 
Categoria: 
La început, au fost poemele lui Brautigan. Cîteva dintre
ele: November 3, Love Poem, It’s Raining in Love, Hey! This Is What It’s All
About, Karma Repair Kit: Items 1-4, A Good-Talking Candle, Boo, Forever, The
Harbor, The Final Ride, Your Departure Versus The Hindenburg, Allas, Measured
Perfectly, My Nose is Growing Old au stat mult în mintea mea, ca niște
cartoline sonore sau cutii muzicale care se învîrt singure. Pe atunci, nu știam
nimic despre Richard Brautigan, nimic despre viața lui, nici despre sfîrșitul
lui tragic, și totuși știam multe: am stat cu el într-un noiembrie 3, într-o
cafenea, urmărindu-l cum așteaptă să se trezească o muscă de pe șervețel, ca
să-și șteargă ochelarii și să se uite mai bine la o fată frumoasă, m-am uitat
peste umărul lui la fotografia celor două femei stînd în curtea din față, lîngă
o casă albă, m-am uitat la minutul lor de fericire, am văzut peștii înotînd
între pieptul lui și al iubitei, am rîs și m-am întristat de spaima de a-și
vedea nasul îmbătrînind, am ascultat împreună vocea lumînării vorbindu-i în
singurătatea unei nopți, am zîmbit la fragilitatea acelei eliberări din It’s
Raining in Love: „Thank God, it’s you baby, this time/instead of me“. Fragil,
tandru și ironic, simplu și complex, Richard Brautigan deschidea uneori ușa
camerei și se așeza în fotoliu. Fără fițe și fără mari gesturi.
Apoi, într-o bună zi, mi-a oferit un festin, la fel de
fabulos ca și festinul lui Babette. A fost o delectare gurmandă și senină, în
care treci de la o pagină la alta, cu uimire și deliciu. A fost Revenge of the
Lawn. Sînt povestiri scurte, care nu știi de unde vin și care nu seamănă cu
nimic din ce știi. Totul pornește anodin, ușor descriptiv, ca și cînd ar vorbi
doar despre niște scene banale din viața cotidiană, despre fleacuri, dar sub
pelicula aparent ștearsă mocnesc tristeți și deziluzii, existențe peticite sau
risipite, disperări abia ghicite. Un desen pe o ceașcă de ceai chinezească,
care se cojește pe alocuri, chiar cînd nu te aștepți, aruncîndu-te, sans crier
gare, într-o lume în care absurdul și tragicul existenței umane stau la pîndă.
Dacă citești Weather in San Francisco, ai impresia că e un tablou anodin, cu o
femeie bătrînă care cumpără într-o zi noroasă o bucată de ficat de la un
măcelar italian. Pare un mic tablou în stilul pictorilor flamanzi de prin
secolul al XVI-lea, doar că-l vezi undeva într-un colț pe Buster Keaton și auzi
tristețea un pic farsoare a vocii lui Cehov în fundal. Realismul scenei capătă
dimensiuni absurde, cînd măcelarul vrea să-i vîndă hamburger în loc de ficat,
iar femeia se încăpățînează să-și vrea bucata de ficat. Un dialog de teatru
absurd, urmat de o descriere cînd frustă, cînd poetică a unui deal urcat spre
casă, într-o zi care se păstrează noroasă. Dar totul pare că revine în matcă.
Numai că finalul te ia prin surprindere. Realismul ușor poetic plesnește și se
ivește un tablou suprarealist, cu mii de albine peste lucrurile din cameră, pe
fotografii vechi, pe radio, pe draperii. Albinele vin s-o înconjoare pe bătrînă
în timp ce desface ficatul din pachet și-l pune pe un platou noros, de argint,
care se preschimbă brusc într-o zi însorită. Brautigan știe pur și simplu să te
poarte unde vrea, fără efort, într-o alunecare nefirească pe care ți-o face cît
se poate de firească. Dar pe Brautigan nu-l poți prinde într-o formulă. Uneori,
povestirile au forța și impactul unui 44.40, precum Scarlatti Tilt sau An
Unlimited Supply of 35 Millimeter Film sau The Betrayed Kingdom. Alteori,
poezia și tandrețea cîștigă teren, precum în Coffe, Talk Shaw, Pacific Radio
Fire, Forgiven sau Old Bus. Povestirile sale poetic-filmice au suspansul pe
care nu-l au multe pelicule, pentru că urmează un rîu care este cel al vieții,
cu toate ale ei: acolo unde iubirea și pierderea ei vin împreună, ca și bucuria
unei zile și spaima de îmbătrînire, singurătate sau moarte, acolo unde
relațiile umane sînt tandre și crude deopotrivă, ușor muiate în absurd.
Dar poate că lucrul cel mai uimitor este faptul că
Brautigan reușește să stea de vorbă cu tine, fără fasoane, fără false pudori, ca
un prieten vechi cu care ai trecut prin multe.
Într-o zi vine de pe drum. Nu l-ai văzut demult, își toarnă un pahar, apoi se așază pe unde găsește și începe să povestească despre zahărul din pepeni. Ți se pare o mică aiureală, o fantezie ușoară, pe care o apropii, la început, de o facilă distopie. Ținutul în care oamenii trăiesc în zahăr de pepene, în care totul se face și se desface în zahăr de pepene, în care uitarea îți aduce seninătate din zahăr de pepene. Pare o jucărie inventată, un yo-yo pe care-l aruncă în treacăt spre tine. Dar constați treptat, pe măsură ce zahărul din pepene devine tot mai dens, mai cleios, că Brautigan vrea doar să ți se facă greață de zahărul din pepene și să te ia cu el la pescuit de păstrăvi în America.
A doua zi, lași căruța cu pepeni să treacă pe lîngă tine.
Te uiți la pepenii galbeni și verzi care urcă pînă la loitre. N-ai mai văzut de
mult o căruță cu pepeni. Pare că vine din copilăria ta sau a altcuiva. Nu-ți
este poftă de pepene. Cumperi roșii galbene și cîrciumărese și te întorci în
camera unde te așteaptă Throut Fishing în America/La pescuit de păstrăvi în
America. Adică subiectul, personajul, textul. Și-l auzi pe Brautigan spunînd Knock on Wood (Part One), Knock on Wood (Part Two). Și, hop, te trezești că te ia cu el și stați și vă holbați
la treptele albe care nu sînt de fapt un rîu cu păstrăvi. Și voi, care
veniserăți la pescuit. O glumă proastă, o iluzie optică. Haz de necaz. Dar
trebuie să-l asculți ca să-i simți dezamăgirea și gustul de nisip, să-i vezi
zîmbetul șchiopătînd ușor cînd își cere scuze de la trepte pentru că le-a
confundat. Apoi am mers să ne uităm la borcanul de Kool-Aid al prietenului său,
am fost la film și am văzut Prologue to Grider Creek, am fost în parc și am
băut porto într-o zi de toamnă, împreună cu doi artiști faliți din New Orleans,
care se întrebau dacă să pună pe roate un circ pentru purici sau să se ducă la
azilul de nebuni.
Cînd ne-am întors, m-am gîndit să-i fac o plachie de
păstrăv. N-am găsit păstrăv, așa că am luat cod. A cam strîmbat din nas, dar
eu, încăpățînată, am zis că merge și așa. Am făcut un pat de legume, roșii,
ceapă tăiată peștișori, ardei gras și căței de usturoi. Am făcut un sos din
vin, suc de roșii și ulei de măsline, din care am turnat o parte peste patul de
legume. Apoi am dat cu sare și piper bucățile de pește și le-am așezat peste
legume. Le-am pus la cuptor, turnînd din cînd în cînd din sos peste pește.
Mirosea bine și ar fi putut ieși bine, dacă scoteam plachia cu 5 minute mai
devreme. Patul de legume s-a prins. Brautigan a zîmbit și mi-a zis că așa-mi
trebuie, dacă am luat codul drept păstrăv. Am luat-o de la capăt. A ieșit bun,
dar îmi trecuse pofta de-a mă juca de-a scările care-s rîu. Brautigan a zîmbit
și mi-a turnat un pahar de vin, apoi s-a pus iar pe povestit. Festinul continua
la pescuit de păstrăvi în America.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters