Autor: 
Categoria: 
Este foarte greu să scrii despreFerestrele zidite. Vine uşor dinspre Proust, doar o atingere, mult
mai mult dinspre Blecher şi se duce înainte, cu o uşoară
înclinaţie spre Alain Robbe-Grillet. Şi totuşi, este
altceva. O scriitura de apă te poartă tot timpul într-un
peisaj interior fantast, labirintic, în centrul căruia un ochi
expandat adună din lume imagini, întîmplări, după o
logică doar aparent arbitrară, apoi le trage înăuntrul
fiinţei, într-o zonă incertă, le prinde într-un joc
interior, deloc inocent. Astfel, naratorul poate să aducă din lumea
de afară un personaj, o tînără femeie misterioasă,
îmbrăcată în negru, şi s-o pună pe scaun, lîngă
iubita sa, poate să continue o întîmplare şi să facă
pasienţe cu ea. Un fel de rapt, de apropriere interioară a
celorlalţi, care funcţionează ca paleativ personal al vagului, al
singurătăţii. Acest joc tăios şi rece, dar totodată tragic vine
din disperata nevoie de a păstra ceva din lucruri, senzaţii şi
întîmplări, iar prin ele, ceva din sinele risipit. Jocul
de a-i îngloba înăuntrul său pe ceilalţi şi de a-i
zidi într-un prezent încremenit este ultima rămăşiţă
a controlului uman asupra „irealităţii“, asupra trecerii şi a
destrămării, un joc practicat cu încăpăţînare şi
tiranie: „...jocul acesta nu e obişnuitul salt înainte pe
care-l face trecutul, întîmplător, de obicei fără
voinţa noastră, ci o operaţie voluntară, pe care nu ştiu dacă
toată lumea e în măsură s-o facă; trebuie pentru asta o
anumită fire, bineînţeles materialul aventurilor (de al căror
caracter excepţional nu sînt convins) şi mai ales sentimentul
pe care eu îl am, că tot ceea ce am trăit e mereu prezent, că
viaţa între ceilalţi, viaţa pe care eroii mei o continuă
după mine, nu poate deforma sau dezactualiza ceea ce mi-a rămas“.
Jocul de-a zidirea vine din constatarea
limpede că lucrurile se metamorfozează uşor în cu totul
altceva, capătă proporţii înfricoşătoare sau se dizolva în
percepţia subiectivă a momentului, aruncîndu-te în
„irealitate“, cuvînt cu o încărcătură
ameninţătoare, ca şi la Max Blecher. Tăcerea poate schimba
conturul lucrurilor sau face să dispară semnificaţiile obişnuite
ale lucrurilor, instaurînd asociaţii insolite, producînd
„dezechilibre bizare“. Gesturile, chipurile, întîmplările
generează pe nesimţite senzaţii maladive. Lumea este un teritoriu
inconstant, friabil, înşelător, în care pîndeşte
senzaţia de frig, de înec: „Pînă în zori nu
fusesem în stare să separ chipul necunoscutului de senzaţia
de înec pe care mi-o provocase stîlpul de fontă, metalul
amorf“. Naratorul notează cu detaşare aproape clinică aceste
surpări ameninţătoare ale lumii înconjurătoare. Periculoase
sînt şi trecerile lucrurilor dinspre realitate în vis,
apoi iarăşi în realitate. Aceste oglindiri deformate ale
realului, „transbordările“, sînt scrutate prudent, pentru
că acolo pîndeşte „irealitatea“: „Sala luminată
trecuse în vis şi din vis se întorsese iarăşi în
realitate. Aceste, de altfel destul de curente, transbordări – mai
cunosc o mulţime, o deformaseră complet. Întoarsă din vis,
sala în care îmi pierdeam certitudinile se transformase
într-un fel de senzaţie de irealitate pe care puteam să o
întîlnesc oriunde, şi care mă obliga, la fel, să nu
trag nici un fel de concluzii, să fiu prudent, să nu fac nici un
gest“. Naratorul ştie că nu se poate face mare lucru împotriva
inconsistenţei fundamentale a lumii, dar încearcă măcar să
limiteze aceste efecte sau să se folosească de ele, luînd
ostatic cîte un personaj sau cîte un obiect şi
aducîndu-l în interiorul său. Camera Katiei, în
care se mută pentru a scăpa de prezenţa pe cît de imaginară,
pe atît de insistentă a bărbatului misterios întîlnit
într-o cafenea, devine obiectul unui soi de joc ingenios şi
aproape ingineresc de reconversie a manipulării obiectelor: un joc
de apărare. Se apără cu lucrurile din camera lui Kati de invazia
străinului, dar, de fapt, se lasă manipulat de obiecte, pentru a
ieşi dintr-o criză: „Cine ar putea să demonteze miile de pîrghii
ascunse prin care din interior reflexul obiectelor care ne înconjoară
ne manipulează, modifică uneori total desfăşurarea unei crize?
Uneori trebuie să ne mulţumim cu constatarea lor“.
Lucrurile cele mai mărunte, detaliile,
gesturile oamenilor văzuţi pe stradă: o fereastră cu lemnul
cojit, un bătrînel cu o vestă de catifea portocalie îi
aduc tristeţea, adică zona de „umbră în care totul se
amestecă“, neliniştea care-l aruncă în nesfîrşite
şi obositoare proiecţii interioare în care sinele se pierde,
se dizolvă. Uneori, tristeţea e suportabilă, ca un compagnon care
nu te sîcîie, alteori poate fi controlată sau măcar
ţinută la distanţă, amăgită: „Imi spun cu glas tare –
ferestrele astea murdare n-ascund desigur nimic interesant“.
Efortul de a limita efectele
irealităţii se concretizează treptat într-un joc obsesiv de
a manevra interior obiecte, personaje şi întîmplări.
Totuşi, fervoarea cu care se dedă la acest joc de a dejuca
manipularea obiectelor şi a efectelor lor, prin proiecţii
interioare controlate, joc aparent salvator, îl aserveşte
propriului joc, transformîndu-l într-un păpuşar tragic
şi neputincios: „Aduceam cu o sală de teatru ticsită în
faţa interiorului pustiu – în care bineînţeles nu se
petrecea nimic – dezvăluit de cortină. Mă ostenisem inutil să
împing rînd pe rînd pe scenă cîţiva dintre
actorii pieselor mele obişnuite. Trebuia să-i împing în
aşa fel încît urzeala să nu se vadă din sală.
(Singurătatea te conduce spre scamatorii stranii.) De data asta, nu
se leagă nimic. Personajele rămîneau inerte, apoi dispăreau
pe rînd“. Prins în mecanismele complicate ale jocului,
sinele devine un peisaj plin de decoruri, de scripete, de eşafodaje,
binocluri, de dezlegări şi reificări. Un peisaj fantast; care are
ceva din picturile lui Giorgio de Chirico, dar şi din Monsù
Desiderio.
Acestui joc, îi cad pradă şi
relaţiile cu ceilalţi, relaţii alunecoase (dialoguri reduse uneori
la aluzii, gesturi supravegheate, mişcări anticipate) care ascund
roluri, raporturi de forţă. Sînt relaţii pe o tablă de şah:
„(...) urma să fiu manevrat şi eu într-un fel sau altul şi
eram hotărît să mă las jucat, însufleţit de un elan
curios, ca un pion fascinat de proximitatea reginei. Aveam impresia
că necunoscuta nu era nici ea decît o piesă a partidei de
şah“. Roluri şi roluri, îndoieli asupra rolului, decoruri
manevrate, un permanent travesti interior care aduce o revelaţie
înşelătoare, de moment. La care se adaugă o sensibilitate
exacerbată, o scrutare microscopică a resorturilor sufleteşti,
care se cojesc, se decojesc, într-o continuă exfoliere. În
cele din urmă, personajele ajung să semene cu anfilade de încăperi
care se deschid spre alte şi alte încăperi, cu înterioare
stranii, suprarealiste, totul într-o trecere inconsistentă şi
evanescentă.
Povestea femeii zărite pe stradă,
întilnirea cu presupusul ei frate, personaj dominator şi
straniu, existenţa aproape fantasmatică a bătrînei lor mame,
prinse în casa părăginită, înconjurată de bănuiala
că ar fi murit cu ani în urmă, plimbările printre ruine,
boala ciudată a tinerei femei, reală sau indusă într-o
manipulare gen Lumină de gaz, toate acestea nu sînt decît
întîmplări aduse înăuntrul său, zidite într-un
mister pe care-l sporeşte şi-l condensează, într-o regie
interioară precisă şi încîlcită în acelaşi
timp. De aici, refuzul de a afla dacă tînăra femeie este
bolnavă sau numai victima unei manipulări terorizante, o dezertare
care se înscrie, în fond, în acelaşi joc
consecvent de-a zidirea: „Ştiam că prin gestul meu, zidisem o
fereastră. Acesta este destinul meu, să mă întorc din drum.
O ştiu aproape dintotdeauna“.
Zidirea interioară, obsesia maladivă
de apropriere a celuilalt dezvăluie tragica neputinţă de a ajunge
la celălalt, de a se apropia de el şi de a-l atinge. O neputinţă
cu atît mai tragică cu cît este conştientizată cu o
luciditate resemnată, care anihilează căutarea, zbaterea, bruma de
căldură umană a acelei zbateri. Personajul narator, pierdut într-o
imagerie intimă, construită cu o minuţie de o consecvenţă
aproape delirantă (un delir la rece), deconstruită cu aceeaşi
minuţie şi fineţe a observaţiei pe măsură ce povesteşte şi se
povesteşte, rămîne prins pentru totdeauna în alegerea
de a se zidi într-o poveste.
În imagine: lucrare de Monsù
Desiderio
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters