OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din cînd în cînd, rămăşiţele unor zile trecute vin nechemate şi neştiute. Se mişcă într-un fel al lor, propriu şi misterios. Aşa se face că imaginea bunicului meu umblînd cu un boloboc după el m-a urmărit zile în şir, iţindu-se de după casele cu colombage de la Colmar sau în timp ce-mi beam cafeaua pe o terasă la Strasbourg, în la Petite France. Bunicul se despărţea rar de boloboc. De multe ori, chiar şi cînd stătea de vorbă cu oamenii veniţi la lucru sau cu vecinii, îl vedeam strecurînd cîte o privire spre cumpăna cu bulă de aer. Părea că le cîntăreşte chipurile, gesturile şi vorbele. Firul acelei priviri care mergea de la feţele oamenilor la boloboc era pentru mine la fel de real ca şi aerul pe care-l respiram. Nu puteam să pun mîna pe el, nu avea culoare, dar era acolo. Cel puţin aşa se legau lucrurile în mintea mea de copil. Mai tîrziu, mi-am dat seama că toate astea se întîmplau în perioada în care se construia casa cea nouă, dar imaginea bunicului nedespărţit de boloboc a fost cumva extinsă, devenind o constantă a copilăriei mele.

 

Era clar imaginea unei înţelepciuni ţărăneşti, pe care, fără să-mi dau seama, mi-am luat-o drept reper în viaţă. În mod ciudat, bolobocul bunicului m-a ghidat tot timpul, ca şi cînd s-ar fi mutat pe nesimţite înăuntrul meu. Şi acum, la aproape 2000 de km depărtare de casă, îl simţeam mişcîndu-se cu precizie. M-a pufnit uşor rîsul la gîndul că mă plimb cu un boloboc înăuntrul meu pe străduţele cu nume de meserii vechi de cînd lumea. Nu era un nasture pe care l-ai fi înghiţit şi te duci la doctor să ţi-l arate la radiografie, dar era o prezenţă discretă, un fir magnetic care atrăgea cîte un gest, o vorbă şi le înşira într-o ordine anume, a unei lumi nevăzute. Oameni pe care abia îi cunoşteam căpătau astfel un contur interior precis. Mîinile Vittorinei desenau o întreagă constelaţie a blîndeţii, rîsul lui Lucian şi sughiţul Melindei se ciocneau ca două pahare de cristal, ridurile Alfredei spuneau o mie de poveşti, iar tăcerile Nerandzei veneau, rînd pe rînd, în culori pastelate. O mică bazaconie, mi-am zis, dar bazaconiile au şi ele noima lor.