OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Respingerea cliseelor invechite, a tiparelor, a conventiilor de orice tip si a miturilor corespunde dorintei de a crea noi genuri de texte, in care, prin combinarea unor stiluri si forme (chiar si non-)artistice, autorii reusesc nici mai mult nici mai putin decit sa-si urmeze propriile interese, preferinte, antipatii, experiente si „proiectii mintale“ (W.S. Burroughs).

Aceasta alternativa a unei literaturi bazate pe limbajul de zi cu zi, literatura corespunzatoare unei „boemizari a maselor“, ar parea posibil de pus in practica, deoarece in America o astfel de lirica cunoscuse deja succesul inca din anii ’50: literatura beat, pop si underground. In batrina Europa, insa, generatia beat a venit uneori in vizita, a stirnit oarecum spiritele culturale ale timpului si a plecat acasa fara a lasa in urma dovezi de receptare efectiva. Asa s-a intimplat in Franta: reprezentantii de marca ai acestui nou establishment american, Allen Ginsberg, W.S. Burroughs, Frank O’Hara, au poposit in repetate rinduri la Paris, iar locul frecventat de ei a ramas unica referinta pe tarim francez: „The Beat Hotel“. Cu toate acestea, literatura franceza din a doua jumatate de secol XX nu a manifestat consecventa in receptarea unui stil pur beat, exemplele fiind sporadice. In acest caz, Parisul a insemnat, dupa cit se pare, mai putin un punct de polarizare al noilor miscari culturale si mai mult o Europa in miniatura, unde te duci ca la o amanta versata, atunci cind te saturi de fitele unei Americi prea necoapte, prea nabadaioase.

Rolf Dieter Brinkmann, ucenicul teuton
Ar fi fost insa de inteles ca scrierile si teoriile beat sa exercite o influenta mai puternica in Germania de Vest, bastionul americanizat al democratiei intr-un plin Razboi Rece. Inca de la primele editari, operele beat au fost imediat traduse in germana. Incercarea de extindere a unui fenomen literar american „la moda“ putea fi interpretata, in contextul de atunci, ca un atac al „puterii de ocupatie“ impotriva valorilor culturale germane de dupa razboi.
Indopat bine cu tot ceea ce tinea de spiritul si stilul de viata american, publicul din RFG a acceptat fara retinere toate modelele americane mai mult sub forma de produse de consum.

La suprafata, miscarea hippie de la sfirsitul anilor ’60 si-a gasit oglinda germana sub forma miscarilor studentesti de protest care au zguduit sistemul universitar german, iar formatiile muzicale nemtesti au reflectat si ele pe deplin trendul american. Volumele de benzi desenate, comics-urile, au cunoscut un succes imens dupa razboi, oferta germana constind dintr-o paleta foarte bogata in genuri si personaje ilustrate, de la Faust pina la Barbarella. In spatiul literar, situatia s-a prezentat insa cu totul si cu totul altfel, noile modele culturale fiind foarte putin sau chiar deloc luate in seama de catre critici si de catre publicul cititor specializat, chiar daca multi tineri poeti germani au receptat rapid noile tendinte. Hans Magnus Enzensberger si Walter Höllerer tradusesera numeroase opere ale scriitorilor William Carlos Williams, Charles Olson si Robert Creely, autorii asa-numitului „Black Mountain College“.
Cel mai important reprezentant al culturii pop americane in Germania a fost fara indoiala scriitorul Rolf Dieter Brinkmann. Trasaturile principale ale generatiei beat – nemultumirea afisata fata de societatea traditionalista si incercarea de a crea sisteme de valori culturale alternative – se potriveau perfect cu propriile concepte ale lui Brinkmann. Prin urmare, el s-a incapatinat cu orice pret sa sustina valorile beat, sa le prezinte cit mai curat publicului german si sa le transpuna cit mai natural in propria sa limba.

Salt mortal in gura criticii
„Daca acest roman ar fi o mitraliera, v-as ucide pe loc cu el!“. Este greu de crezut ca un scriitor poate avea atit de mult curaj incit sa faca gestul sinucigas de a adresa aceste cuvinte celor mai importanti critici ai momentului. Pe atit de usor este de imaginat scandalul produs astfel de Rolf Dieter Brinkmann pe scena literara germana a anilor ’60. Dupa publicarea unor volume de poezii si de proza scurta, Brinkmann si-a facut debutul in proza intr-un mod fulminant: in 1968 i-a iesit pe piata romanul Keiner weiß mehr/ Nimeni nu mai stie, caracterizat printr-o forta a mesajului si o vivacitate a expresiei iesite din comun, marcat de un stil specific prozei spontane, influentat profund de auditii de rock, blues si rock’n’roll si de lecturi beat si – de ce nu? – presarat cu numeroase scene tari.

Problema era ca publicul si critica literara germana a momentului nu erau inca pregatite sa admita o scriere atit de „grea“, un stil ce se recuza de la orice fel de tabuuri sau pudibonderii mascate, o scriere citusi de putin modesta si foarte curajoasa. Astfel, dupa ce poetul Brinkmann ramasese, prin primele volume de poezii si de traduceri beat, intr-o obscuritate relativa, romanul sau a reusit sa intre furtunos in vizorul criticii „responsabile“ care pe loc l-a si inscris in categoria de gazeta de perete „asa nu“. Martin Walser, scriitor si critic literar care prin anii ’60 se afla intr-o continua vinatoare de vrajitoare, denuntind in mod repetat colegi de breasla ca adepti ai ideologiei fasciste, nu putea sa-l trateze pe Brinkmann altfel decit in stilul sau binecunoscut. Numai influenta nietzscheana, asumata de Brinkmann pe deplin si declarata in repetate rinduri de catre acesta, i-a fost de ajuns unui Walser pentru a-l demasca: poet lipsit de orice fel de angajament politic (sic!), narcisist, creator de opere care nu contureaza altceva decit cea mai noua varianta a fascismului (interpretare eronata a teoriilor si prozei lui W.S. Burroughs). Denuntarea si refuzul de a accepta vechile clisee si modele literare, critica adusa literaturii si literatilor germani ai vremii, acte care nu au insemnat altceva decit manifestari ale influentei exercitate de beatnici asupra lui, au atras asupra lui Brinkmann noi si noi acuzatii.

Pe fundalul unei receptari dusmanoase si a unor desfiintari vehemente, Brinkmann nu a vazut alta cale decit „exorcizarea“ totala a criticii. In acest sens, el se inscrie perfect in paradigma poetului beat: „Riscind incontinuu absurditatea/ si moartea/ ori de cite ori joaca/ deasupra capetelor/ publicului sau/ poetul ca un acrobat/ se catara pe rima [...] balansindu-se pe luminile ochilor/ peste marea de figuri/ Isi face drum/ spre cealalta parte a zilei“. In cazul saltului mortal ales de Brinkmann ca urmatoare miscare, autorul versurilor de mai sus, Lawrence Ferlinghetti, nu ar fi putut exclama nici el altceva decit „ecce poeta“. Romanul sau Keiner weiß mehr a insemnat taierea totala si iremediabila a cordonului ombilical: scriitorul s-a distantat total de lumea literara contemporana lui.
Cu ocazia unui congres din 1968 al Academiei de Arte din Berlinul de Vest, Brinkmann nu si-a aparat romanul in fata criticii, nu a incercat sa mai argumenteze nimic in apararea sa, ci, refuzind orice urma de compromis, a ales sa-si ridice toata lumea literara in cap.

Acid – antologia unei generatii
„Deschid ochii si vad o foaie alba de hirtie“ – la foarte scurt timp dupa scandalul amintit, Brinkmann a publicat Acid. Die neue amerikanische Szene/ Acid. Noua scena americana, un volum cuprinzind traduceri de literatura beat si scrieri teoretice pe marginea acestui fenomen, carte care a ramas pina in momentul de fata singulara in spatiul literar german prin seriozitatea si acuratetea cu care trateaza tematica beat. „Intentia acestei carti este sa prezinte climatul general care s-a creat de la aparitia generatiei beat, in anii ’50, climat care a fost apoi adoptat, modificat si dezvoltat de urmatoarele generatii“ (Prefata la Acid...) Intentia lui Brinkmann nu s-a marginit insa la o simpla prezentare si reproducere cronologica a momentelor ce au marcat nasterea si dezvoltarea miscarii beat, ci si la o clarificare a unui credo: termenul the bookmovie (sau cartea-ca-film) al lui Jack Kerouac a devenit programul literar fundamental pentru Brinkmann. Obsesia acelui breakthrough into the Grey Room a lui W.S. Burroughs a fost filtrata prin teoriile referitoare la critica limbajului si perceputa ca o extindere a lumii cognoscibile prin admiterea unor forme alternative de exprimare, nonlingvistice. Prin urmare, ideea lui David Graham Cooper, conform careia poetii ar fi atleti ai extraverbalului, a fost adoptata intru totul de Brinkmann, odata ce ca motto la antologia Acid el a ales tocmai versuri din Jim Morrison: „before I sink into the deep sleep/ I want to hear the scream of the butterfly“ („pina voi cade in somnul greu/ vreau sa aud tipatul fluturelui“).

Pina la accidentul mortal din 1975 de la Londra (asemanator cu cel al lui Frank O’Hara), Brinkmann a continuat sa publice volume de poezie, de traduceri beat si albume literare inter-mediale (cuprinzind texte, intertexte, colaje de fotografii, vederi etc.), dar de la incidentul din 1968 el a ramas iremediabil „excomunicat“ din viata literara germana, ultimii ani din viata petrecindu-i la Roma si la Austin, in Texas. Operele sale literare s-au bucurat de succes doar vazute ca mostre de scriere underground, iar scrierile teoretice referitoare la fenomenul beat si antologia Acid au fost pina spre jumatatea anilor ’80 omise cu incapatinare de literatura de specialitate. Obstinatia cu care scena literara germana a refuzat sa recunoasca modelul alternativ american s-a manifestat, uneori, chiar hilar: studiile academice referitoare la legaturile literare germano-americane de dupa 1945 nu au amintit deloc fenomenul beat, traducerile lui Brinkmann sau antologia Acid. Abia acum doua decenii numele lui Rolf Dieter Brinkmann a inceput sa fie iarasi vehiculat. Scrierile lui au fost reeditate constant, iar critica literara le-a preluat in sfirsit ca teme de dezbateri. Trecerea timpului i-a ajutat pina si pe cei mai mari detractori ai sai sa uite vechile lor luari de pozitii si sa dezvaluie puncte noi de vedere: Marcel Reich Ranicki, bunaoara, amintea acum citiva ani de imensul talent al acestui scriitor si de teribilul curaj de care a dat dovada cind s-a pus rau cu... el.