OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind aud sintagma „bibliotecile mele“, creierul meu traduce automat: Universitatile mele, si vad tomurile alea simple, albe, cartonate, si vad numele Maxim Gorki scris mare, sus, titlul cu caractere identice la mijloc, si jos sigla unei edituri, formata din initiale. Intr-o intilnire de gradul zero, daca ar trebui sa-i explic unui musafir extraterestru ce inseamna cuvintul „carte“, i-as desena acest exemplar-tip care se deruleaza si acum sub pleoapele mele, inainte de a adormi, in zeci si sute de exemplare: Opere complete, de Gorki, Cehov, Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Goncearov, Kuprin, chiar si Leonid Andreev… Asadar: Bibliotecile mele. Universitatile mele. Aceste mirifice localuri prevazute cu banci masive, cu dulapuri inalte, cu scari de lemn alunecind pe bare metalice de la un raft la altul, cum spunea poetul Camil: „Bibliotecile cu rafturi si zabrele, pline de tomuri grele, dictionare vechi, ingalbenite, imbracate in marochine…“ am uitat cum curgea mai departe.

Versul era atit de rece si intunecat in acel ianuarie ca aerul in Sala Profesorilor de la Biblioteca Fundatiilor la inceputul anilor ’50. Bibliotecile noastre incepeau, pentru copiii norocosi, nascuti duminica – asa ca mine –, in biroul unui tata mare, cind, la 11 ani, sa zicem, dadeai cu cotul jos, fara sa vrei, acel obiect mic si gri, cu coltul din sus din dreapta rupt, pe care scria Adolphe de Benjamin Constant, si incepeai sa citesti fara sa stii prea bine cu ce se maninca literele alea… un mic ageamiu neintelegind nimic si insistind din ambitie ca, daca cineva s-a apucat sa faca acel obiect, nu l-o fi facut degeaba.

Si iar asa, mult mai tirziu, cind erai deja studenta, dupa 50 de pagini din Procesul lui Kafka – ai fi fost gata sa-ti pui scobitori in ochi – numai sa vezi unde voia sa ajunga nebunul ala care prea se impotrivea sa se intimple ceva ca sa nu se intimple, pina la urma, nimic. Oare spre carte inaintam orbeste, cum bijbiim spre dragoste, minati de alcatuirea noastra incerta, ne intindem pseudopodele ca amoebele, vorbesc de inceputuri, luam ce ne iese in cale dupa o culoare, dupa un titlu, dupa un nume? Genoveva de Brabant, Tristan et Iseut, Spuma zilelor, Micul Print – epoca paradisiaca a lecturii, eonul gratiei. Apoi vine lectura lucida, lectura rea, lectura cu sistem, lectura cu pixul in mina, cu ochii rosii pina la ziua, eonul pedepsei – deliciile torturii, placerea in catuse. Asa s-a calit otelul parca scris pe o carte din care nu-mi amintesc nimic.

Cele mai teribile carti au fost acelea pe care le-am citit cu incapatinare, cele pe care mi le-am infipt singura in mine, pagini nesfirsite, regimente de cuvinte, marsuri grele, cartile groase, plicticoase, cele pe care nici nu le-am citit, le-am invatat; ele mi-au fost adevaratele premii, de fapt ele m-au distins: Muntele vrajit, Doctor Faustus – cosmaruri, deliruri, o boala care ma tortureaza pina azi. Cind vorbeste Settembrini imi vad creierul rizind in gura lui, cind vorbeste Naphta sint cirtita oarba care sapa si sapa prin bolgiile lui iezuite. Si de la ei mi se trage marea mea erezie, neputinta de a-mi dezlipi credinta de necredinta. Bibliotecile mele. Universitatile mele. De cite ori ma voi fi nascut in cite o carte si ce sa mai spun de cititul celui care traduce si cum plumbul in aur se preface. Cum scoate el geniul din cuvintul cartii ca un chinez mic creierul maimutei vii si si-l pune pe farfuria lui. Iata implicarile mele, asumarile totale.

Cum am luat eu parte la asaltul Postei poloneze din Gdansk sau cum cascam gura pe o strada din Dublin si-mi pipaiam in buzunarul jachetei sapunul cu miros de mosc si citron si mai stiu o zi caniculara cind am vrut sa fiu Thaïs si de fapt am fost doar anahoretul cocotat pe obelisc si devorat de soare… si uite ca ma trezesc in aceasta dimineata de inceput de mai – un Paste batrin bate acum la usa, de fapt in bibliotecile mele e o cumplita dezordine. Aici nu se poate stabili nimic, absolut nimic exact. Nu stiu daca a fost alegerea mea, si daca a fost totusi, in incarcerare am ales, optiune in constringere a fost si cu atit mai adevarata fiindca a durut ca viata, ca legea, ca tot ce curge, ca toata joaca lumii. Si acum unde plecati? Puteti suna oricind, ma culc tirziu.