OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Imi amintesc cum, in copilarie, la noi in casa se vorbea tainic-evaziv despre lada cu carti ramasa la Alexandria. Originari din acest orasel muntean, parintii mei se mutasera la Bucuresti in anul cind urma sa ma nasc eu, adica in 1938. Tata lasase la vechea lui locuinta de burlac o lada plina cu carti si mereu isi propunea sa se duca s-o recupereze. Insa mereu o piedica anume se punea de-a curmezisul. Nu intelegeam prea bine ce se intimpla, de ce atitea ezitari, de ce mama se imbufna cind venea vorba de acest subiect. Nu-mi dadeam seama cum putusera tergiversa atit, adica 9-10 ani, cit aveam eu pe-atunci. Cum sa lasi cartile tale sa zaca intr-o lada atita vreme? Dar cel mai mult ma intristam cind se emitea ipoteza ca omul la care tata lasase lada putea sa nu mai fie de gasit. Mama era de obicei defetista, si tata trebuia sa admita oftind: „Asa e, s-ar putea ca biblioteca mea sa se fi dus pe apa simbetei!“ Nu ma impacam cu discutiile zadarnice si cu lipsa oricarei vointe de a trece la actiune.

Citeva evenimente, suprapuse rapid in mintea mea, m-au facut sa parasesc orice gind de plecare in cautarea bibliotecii pierdute.
Primul dintre aceste evenimente a fost un domn necunoscut in haine ponosite care, gasindu-ma pe strada, m-a rugat sa ma duc s-o anunt pe vecina din casa de vizavi de noi. „Spune-i ca varul ei vrea s-o vada. O astept in parcul din colt.“ La aflarea mesajului, vecina s-a ingalbenit si-a soptit: „Dumnezeule, i-au dat drumul…“ Al doilea a fost visul premonitor al tatei care, intr-o dimineata, s-a trezit brusc si i-a soptit mamei: „A murit tatuta!“ Peste citeva zile am aflat, pe cai ocolite, ca in dimineata cu pricina preotul Badea Abaluta, imbracat in anteriu, fusese strivit de-un camion de rusi beti.

Al treilea a fost ordinul de a rupe primele foi din cartile scolare, cele cu portretul regelui. Al patrulea, mutarea mamei de la o scoala centrala din Bucuresti la una din comuna Voluntari, unde abia ajungea schimbind un tramvai si o masina si de unde venea seara rupta de oboseala.
Teroarea care acaparase treptat realitatea din jur incepuse sa se infiltreze cumva si in departata, invizibila biblioteca. Cartile insesi capatasera ceva ilicit, o radianta secreta. Interdictia de a deschide usa atunci cind ramineam singur acasa, refuzul tatei de a-si pune pe usa cartea de vizita (asa cum aveau vecinii de la etajele unu si doi), panica in care intrau ai mei ori de cite ori cineva suna la sonerie, toate acestea ma faceau sa cred ca nimeni si nimic nu-i va putea hotari sa se duca la gara si sa ia trenul spre Alexandria. De acolo, dinspre lada aceea cu carti, nimic bun nu mai putea veni.

Mult mai tirziu am aflat ca tata evita sa se intoarca la Alexandria unde, ca tinar institutor, fusese o scurta vreme simpatizant taranist, iar fratele sau, declarat chiabur, isi ispasea acum osinda in inchisoare. Asa se face ca biblioteca pe care o asteptam cu atita ardoare s-a dus intr-adevar pe apa simbetei. Iar peste citiva ani – calcind interdictia „E mai bine sa eviti sa te duci acolo“ (interdictie ce cuprindea o droaie de spatii aparent deschise tuturor) – primele mele lecturi poetice, si ele imbibate de frica, din Minulescu si Bacovia, din Blaga si Maniu (in colectia Fundatiilor Regale), le-am facut la Biblioteca relatiilor culturale cu strainatatea, de pe Bulevardul Dacia, singura care nu le trecuse la index. Citite cu frica, pe ascuns, cartile devin mult mai pretioase. Generatia mea a trait aceasta ciudata metamorfoza. Mai nou, vazind atita anti-cultura propagata de mass-media si chiar de unele medii artistice, o intrebare neroada imi vine in minte: e oare nevoie de interdictie pentru ca literatura sa mai poata fi apreciata?