OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am citit, recent, mai multe luări de poziţie despre cum sînt sau nu sprijiniţi tinerii artişti la început de carieră. Mai mult sau mai puţin explicit, tema a fost atinsă de cele două articole ale lui Paul Cernat, „Puncte din oficiu pentru literatura tînără“, şi de multele comentarii on-line pe care le-au stîrnit. Pe de altă parte, în Cultura, o discuţie între Cristina Rusiecki şi actorii Antoaneta Cojocaru şi Marius Manole se axa exact pe acest subiect. Rîndurile de mai jos sînt, de fapt, glose la acea discuţie.

Aş remarca în primul rînd tendinţa supărătoare de a vorbi întotdeauna la plural, în numele generaţiei sau, oricum, al unei grupări mari. Fiecare ins pare să-şi generalizeze experienţa şi să o considere exponenţială, un cas de figure. Ar fi mult mai bine dacă ne-am dezobişnui să spunem „noi“ şi am rămîne la mai modestul „eu“ – a se citi, pe tema asta, şi tableta lui Radu Cosaşu din Dilema veche nr. 238 şi, de ce nu, Fima lui Amos Oz.

Toţi par supăraţi pe critică. Pe de o parte, pentru că, spun ei, nu poţi înţelege nimic din ce spun criticii care, vezi Doamne, nu vorbesc toţi aceeaşi limbă, ce nu-i place unuia smulge admiraţia celuilalt; pe de altă parte, pentru că ei, criticii, nu-i sprijină pe tineri, le dau la cap de îndată ce nu e ceva bine, în loc să-i ajute, „să vadă ce e bun în demersul lor“.

Mie lucrurile mi se par mai simple, mai ales în privinţa tinerilor din lumea teatrului. Ceea ce uită cei atît de supăraţi pe critică este că, acum, sînt enorm de multe locuri în facultăţile de profil de la stat şi încă altele la facultăţile particulare. Grupele sînt mari, durata studiilor s-a redus, e aproape imposibil de lucrat eficient. Anual iese din şcoală un număr foarte, mult prea mare de actori. Dar mulţi dintre copiii aceştia ies din şcoală neşcoliţi. Nu e doar vina lor, dar acesta e adevărul. Sînt lucruri elementare pe care ei nu le ştiu. De exemplu, foarte mulţi actori tineri nu ştiu să vorbească pe scenă, n-au dicţie. Vorbesc mai neglijent ca pe stradă, indiferent de spectacol. Nu mi-i pot imagina făcînd exerciţiile pe care am văzut că le fac unii actori din şcoala veche chiar şi acum, după o viaţă pe scenă. Nu cred că îi ajutăm făcîndu-ne că nu vedem – mă rog, auzim. Am fost, de curînd, la o premieră la Metropolis, a lui Cristian Teodor Popescu, cu un text destul de interesant al lui Rolland Schimmelpfennig. Ei bine, una dintre actriţe, debutantă, absolventă la Iaşi, era incapabilă să articuleze corect, la ea nici un cuvînt nu avea silabă finală. În cronica ei, o distinsă criticesă spunea că actriţa are „o uşoară problemă de dicţie“. Nu e uşoară, e enormă şi nu o ajutăm deloc pe actriţă mîngîind-o pe creştet.

Pe de altă parte, nu cred că entuziasmul, întru totul lăudabil, de altfel, ţine loc de talent şi de meserie (lasă că şi talentul fără meserie... vorba lui Brassens: „Mais, sans technique, un don n’est rienî Qu’un’ sal’ manie...“). Am citit comentarii ale unor actori, unii şi-au făcut şi blog, care povestesc cît de bine s-au simţit pe parcursul producerii unui spectacol pentru care au dat, spun ei, totul – inclusiv banii pentru producţie. Foarte bine, dar asta nu are nici o legătură cu ce-a ieşit. Plin de entuziasm şi animat de cele mai curate porniri, poţi face un spectacol foarte prost. La limită, experienţa existenţială a actorului sau regizorului e irelevantă pentru spectator. Desigur, putem să redefinim actul teatral şi să punem accentul pe această experienţă, nu pe relaţia cu publicul, dar atunci e inutil să mai discutăm despre rolul criticii.

Aşa că unii dintre tineri – vedeţi, mă feresc cît pot de generalizări – ar face bine să se şcolească întîi. Actori ca Marius Manole, care au confirmat deja şi în care toată lumea are încredere, nu le fac celorlalţi nici un bine vorbind în numele unei generaţii deloc omogene. Iar „a se şcoli“ înseamnă nu numai să înveţe abc-ul meseriei, dar şi să  citească un pic de literatură (parcă filozofia le-ar strica?). Schimbînd ce e de schimbat, cam tot asta le reproşa şi Paul Cernat unora dintre scriitorii tineri cînd spunea: „Încă o dată: marea carenţă este una de natură formativă“. Eu zic că are dreptate. Ce-i de făcut?