Autor: 
Categoria: 
Textul acesta îmi fusese cerut de B. Elvin pentru Lettre Internationale, urmînd să însoţească traducerea unor scrisori ale lui Imre Kertész. Pînă la urmă, revista n-a obţinut copyrightul şi traducerea n-a mai apărut. Public aici, uşor modificat, articolul meu, în amintirea lui B. Elvin.
Pentru Proust, Wagner înseamnă o anume estetică, un tip de compoziţie mozaicată care ordonează şiÎn căutarea timpului pierdut. Izolat în camera sa, înfofolit, Proust ascultă la teatrofon Parsifal (dar, cu siguranţă, a văzut şi cel puţin o reprezentaţie la Opera din Paris), şi Farmecul Vinerii mari – bucată scrisă înainte de Parsifal şi adăugată ulterior – îl conduce treptat către ideile expuse în Prizoniera: religia artei, sacrul devenit profan (apud. J.-Y. Tadié, Proust, Gallimard, 1996).
Kertész pare să parcurgă
drumul invers. E agasat de contemporanii printre care e obligat să
trăiască şi de preocupările lor pedestre, de viermuiala haotică,
de o societate care se închină doar Marii dihănii şi care a
pierdut de mult spiritul autentic al sărbătorii. Pe care el
încearcă să-l regăsească prin artă: ar vrea să umple
profanul cu sfinţenia artei. Ce înseamnă aici autentic?
Înseamnă, fără îndoială, sacru, religios în
sens foarte larg şi primitiv. De aşteptat din partea lui Kertész
care, în Dosarul K., se mărturiseşte receptiv la experienţe
mistice, refuzînd însă orice religie dogmatică. Totuşi:
„Am un sentiment religios natural: la urma urmei, se cuvine să
adresăm cuiva mulţumiri pentru viaţa noastră, chiar dacă nu e
nimeni să ni le primească“ (trad. m., după versiunea franceză,
Actes Sud, 2008).
Kertész se referă în
multe locuri la mit, dar fără vreo contextualizare precisă, chiar
dacă, uneori, pare să plece în mod direct de la Paştile
creştine. Pe de altă parte, mitul, în accepţiunea pe care
i-o dă el, este şi desfăşurare de forţă, de energii care nasc
legături sociale, capabile să stîrnească entuziasmul popular
şi să servească o idee politică – chiar dacă, amar-lucid şi,
oarecum, împăcat cu soarta, îşi dă seama că e vorba
despre o sărăcire a ideii de mit; dar e singura pe care epoca o mai
suportă. Spre deosebire de Proust, Kertész dă senzaţia că
tînjeşte nu doar după calmul interior, după împăcarea
la care duce meditaţia asupra semnificaţiei mitului, ci şi după
clocotul iraţional, năvalnic al trăirii mitului primordial, păgîn.
Şi se plasează, astfel, vădit în contra religiei iudaice
care pune mai presus de orice Tora, Legea, singura prin care omul se
poate desprinde de animalitate: „Aceasta e gloria noastră de
primate de odinioară, împărăţia şi patria noastră divină,
să ne sculptăm ca oameni prin supunerea la Legea antinaturii“
(trad. m., A. Cohen, Carnets 1978, Folio, 1993).
Izbitor în unele texte ale lui e
că, dacă în Kadiş sau în Fiinţe fără destin,
Kertész vorbeşte, pe deplin asumat, ca evreu – etnic, nu
religios –, în altele, el reuşeşte să-şi ignore
condiţionarea etnică – de una religioasă nici nu poate fi vorba
–, chiar şi atunci cînd povesteşte despre Auschwitz şi
Buchenwald, despre zilele eliberării: nu despre prizonierul evreu
vorbeşte, ci despre Prizonier, despre Victima ororii secolului.
Deconcertantă poate părea şi formula „mitul Auschwitz“.
Cum adică? În altă parte
vorbise, şi cît de convingător!, despre spiritul sărbătorii
ivite din mit. E clar că, aici, cuvîntul are, prin sinecdocă,
altă semnificaţie, mult mai restrînsă şi mult diferită.
Kertész are în minte, probabil, povestea, de obicei
fondatoare, pe care o comunitate o reia periodic pentru a nu-şi uita
originile comune şi a întări coeziunea grupului. Auschwitz
marchează o cezură: după el, lumea e alta, totul capătă alte
semnificaţii („după Auschwitz, fiecare dictatură poartă în
ea virtualitatea Auschwitzului“). În altă carte (Altcineva,
Humanitas, 2004), Kertész o spune şi mai răspicat:
„Mitologia modernă începe cu o gigantică acţiune negativă:
Dumnezeu a creat lumea, omul a creat Auschwitzul“) Auschwitz –
ca mit întemeietor care, rememorat mereu, ne-ar feri de a
repeta răul care l-a născut. De-ar fi aşa!
Dar „mitul Auschwitz“ poate fi
înţeles şi altfel, mai senin şi mai potrivit scriitorului
Kertész. Actul povestirii e unul de creaţie. Rememorat,
Auschwitz nu mai există ca dat obiectiv, el este creat de-acum de
fiecare povestitor, de fiecare scriitor. Spune Kertész înDosarul K., vorbind despre Fiinţe fără destin: „În roman,
treaba mea era să inventez şi să creez Auschwitzul. Nu mă puteam
sprijini pe fapte istorice, exterioare romanului. Totul trebuia să
se nască într-un fel ermetic, prin magia limbii, din
compoziţie“.
În fine, Auschwitz e mit şi
pentru că e iraţionalul pur, nici o inferenţă logică nu conduce
la el, oricare i-ar fi premisa. Absurdul se travesteşte cu haina
logicii, încearcă să-i semene, dar nu e mai puţin absurd. E
o idee-forţă care apare în multe scrieri ale lui Kertész.
Acolo unde începe Auschwitz, logica piere. E, de altfel, şi
motivul pentru care Kertész evită cuvîntul Holocaust şi
foloseşte în loc, prin extensie, termenul Auschwitz:
Holocaust, prin înţelesul precis pe care îl are (jertfă,
ardere de tot), conferă un sens, o justificare ororii ilogice,
nejustificabilului.
Cum să evite mitul negativ această
lume ieşită din ţîţîni? Cum să ne reîntoarcem
la mitul primordial şi să ne punem în acord cu noi înşine?
Kertész mizează pe Jung, care îndeamnă la „cufundarea
în sine a omului ca atare, reîntoarcerea la esenţa
existenţei umane“. Uşor de spus. De-am şti, numai, care e esenţa
existenţei umane!
În imagine: Imre Kertész
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters