BIFURCAŢII. Şcoala. Ce rămîne

Autor: Liviu ORNEA | Categoria: Rubrici | 3 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Vînzoleala asta din jurul Legii învăţămîntului, avalanşa de „idei înnoitoare“, comparaţiile pe care le fac unii şi alţii, cu ce era „pe vremea mea“, invită, printre altele, la rememorări. Că unii au o memorie îngrozitor de selectivă, că alţii edulcorează totul pînă la îngreţoşare nu m-ar deranja, dacă imaginea asta mult falsificată despre şcoala dinainte nu i-ar conduce la concluzii pripite care se traduc, apoi, în articole de lege.

Iată, nu de mult, era mare fierbere cu orele de sport. Se fac prea puţine, s-au tot redus, e o dramă, se-ngraşă poporul român, după ce că se dă în vînt după McDonald’s, nici nu se educă fizic. Şi, evident, înainte era altă socoteală, sportul avea locul lui în programă, mîncam şi trăiam sănătos.

Fac parte dintr-o generaţie care avea două sau trei ore de sport pe săptămînă. În generală, de multe ori îl făceam în clasă, sala de sport era ocupată, şi făceam un fel de sportul minţii, adică jucam jocuri de atenţie gen aş mînca o portocală; de ce una şi nu trei? sau de cultură generală şi perspicacitate: Fazan (pe animale, pe ţări sau, cel mai dur, pe terminaţii).

În liceu, chiuleam cît puteam şi nimeni nu se supăra, cînd mă duceam, mă chinuiam să sar capra (nu-mi ieşea) şi să fac rostogolirea înapoi (catastrofă), cînd aveam noroc jucam volei sau fotbal (prost). N-aş zice că am rămas cu vreo obişnuinţă de viaţă sănătoasă de la orele de sport. Bruma de ping-pong pe care o joc am învăţat-o singur, pe mesele de beton din curtea şcolii, de tenis m-am apucat pe terenuri de asfalt cu o sfoară-ntre doi pari drept fileu, pentru că-i vedeam la televizor pe Ţiriac şi pe Năstase. Am făcut-o pentru că mi-a plăcut, nu pentru că m-a îndemnat vreun profesor. Iar acum, mai spre bătrîneţe, m-am apucat să mă mişc pentru că urcatul scărilor devenise o probă de virtuozitate cu final incert, iar medicul cardiolog avea ceva de comentat, nu pentru că orele de educaţie fizică mi-au lăsat ceva înclinaţii spre viaţa sportivă. Eu nu zic că nu sînt utile şi, pentru foarte mulţi, plăcute, orele de sport, dar parcă prea li se exagerează importanţa.

Cam la fel a fost cu orele – multe, prea multe – de atelier. La ce Dumnezeu mi-a folosit traforajul? Dar împletitul de suporţi de chei din sîrme colorate? Nu se putea găsi ceva mai inteligent ca să ne educe răbdarea şi îndemînarea? Dar sutele de cutii paralelipipedice pe care le asamblam la lăcătuşerie? Şi-acum îmi pare rău de zecile de tarozi pe care i-am rupt degeaba. În viaţa mea n-am avut nevoie să traforez artistic, nici să măsor ceva cu şublerul. Am avut, în schimb, nevoie să repar cîte ceva prin casă, să bat dibluri în perete pe vremea cînd nu toată lumea avea trusă „Faur“ sau pistol de împuşcat. Nimeni nu m-a învăţat să bricolez. La Liceul „Nicolae Bălcescu“, azi Sf. Sava, de unde peste nouăzeci la sută dintre absolvenţi intrau la facultate din primul foc, ne pregăteau parcă să devenim muncitori calificaţi.

Cu frecvenţă destul de mare se deplînge sărăcirea bagajului cultural al absolvenţilor de şcoală. Lasă că cei care strigă mai tare n-au mai citit o carte după ce şi-au dat bacul, copilul trebuie să citească, dacă nu în şcoală, atunci cînd? Unii pledează pentru reducerea numărului de ore de ştiinţe şi introducerea mai multor ore de desen, de muzică. Sincer să fiu, n-am rămas cu nimic de la aceste ore. Nu educaţie artistică am primit la desen, toată generala şi în primii doi ani de liceu. Dimpotrivă, nimeni nu mi-a explicat de ce un Van Gogh stă la muzeu, iar ţiganca cu sînii dezgoliţi, în dormitor. La desen, desenam sau pictam cu acuarele sau tempera, atît. Era, pentru mine, care n-aveam deloc uşurinţa desenului, pînă şi amărîtele de frize le murdăream, un chin pentru alinarea căruia se mobilizau mamă şi bunică, tata stătea deoparte, să poată duce copilul mapa cu desene la timpul legiuit. La muzică era mai bine. Nici de cîntat nu puteam cînta, şi azi e un mister, pentru mine cum pot unii să cînte o melodie, cînd ceilalţi, de-alături, o ţin pe-a lor, aşa că într-a IX-a s-a constatat că cineva mormăie la başi şi m-au dat afară de la cor, dar măcar mai făceam şi un pic de teorie, de istorie, mai aducea profesoara un pick-up, ascultam ce mulţi copii nu ascultau acasă – Cezara, de pildă, din generală, plîngea la Balada lui Porumbescu. Oricum, dacă am ajuns să mă uit pe albume şi să merg prin muzee, nu datorită orelor de desen am făcut-o; dacă am ajuns să-mi placă muzica, meritul nu e al orelor de muzică din şcoală.

În schimb, de la pe nedrept hulitele acum ore de ştiinţe şi de română, ca şi de la orele de limbi străine, sigur se rămînea şi încă se rămîne cu ceva. Poate nu cu „competenţe“ – noţiune insuficient lămurită, lipsită de o definiţie satisfăcătoare. Sigur că ar fi bine ca un absolvent de liceu să poată aplica acele cunoştinţe de matematică şi fizică pe care le are. Dar, chiar dacă încă nu poate, are ceva: cunoştinţe şi deprinderi de gîndire şi calcul. Şi pe acest ceva se poate clădi. Blindat cu cunoştinţe poate dobîndi competenţe. Invers... Aşa că eu aş lăsa-o mai moale cu reducerea numărului de ore de ştiinţe.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Legea învăţămîntului

Comentarii utilizatori

anul driblinguluiBogdan Suceava - Vineri, 30 Aprilie 2010, 12:00

Cel mai mult am jucat fotbal in timpul orelor de atelier. Cred ca era in primul meu an de liceu, 1984-1985, imediat dupa campionatul european la care nationala a duduit in atac cu tandemul Coras-Camataru (chestiune care a lasat urme adanci in imaginarul nostru abia iesit din medievalitatea indusa de apropierea Turnului Chindiei). Cat de utile si placute au fost orele noastre de atelier, ca la noi poate numai in adolescenta de antrenamente intensive ale lui Lionel Messi; de-ar fi sa ma intorc in timp, direct spre toamna aceea as migra. Nu stiu cum era la liceul Sf. Sava, dar tare mi-e teama ca prin alte parti se aplica orarul.

ŞCOALAGABRIEL TARANU - Vineri, 30 Aprilie 2010, 14:51

Nu ştiu dacă românii vor fi mai sănătoşi făcând mai mult sport, probabil că da. Ştiu sigur că după o anumită vârstă lipsa de mişcare poate fi fatală. Nu este normal ca eu, la 56 de ani, să fac mai mult sport decât un copil sau adolescent. Şi cum rămâne cu " MENS SANA IN CORPORE SANO" ? Să fi avut grecii o idee greşită ? Nu prea cred.
Faptul că nu orele de desen v-au apropiat de muzee şi nici cele de muzică de sala de concert ar putea fi urmarea firească a prezenţei la catedră a unor neaveniţi. De fapt aici este problema învăţământului din România. Şcoala nu poate fi de o calitate mai bună decât calitatea profesorilor ajunşi la catedră unii copiind, alţii dând mită, alţii minţind şi foarte puţini prin forţe proprii şi având întradevăr har. Un profesor bun poate schimba destinul unui copil. Unul prost la fel. Dar în sens invers.
Primul pas ar fi evaluarea corectă a cunoştinţelor elevilor, pentru a şti de unde plecăm. Următorul pas ar fi evaluarea şi mai corectă a profesorilor inclusiv a celor care conduc destinele învăţământului pe plan local.
Nu în ultimul rând trebuie să se ţină seamă şi de aşteptările părinţilor şi copiilor.
Tot învăţământul are ca obiect elevii şi studenţii şi nu profesorii şi nemulţumirile lor. Profesorii vor putea fi nemulţumiţi atunci când rezultatul muncii lor va fi altul, când nu vor mai exista examene cumpărate ca la târg la toate nivelele.
Atâta timp cât orice diplomă şi orice doctorat se cumpără nu avem nici o şansă să vedem rezultate mai bune.