Autor: 
Categoria: 
E 1 Mai şi televiziunile abundă în ştiri importantisime, alternînd beatificarea lui Ioan Paul al II-lea cu gradul de ocupare al staţiunilor de pe litoral, cu micii şi berile oferite de unii, cu îmbrîncelile credincioşilor la vreo mănăstire şi altele asemenea. Pe străzi, însă, nu se simte nici un fel de aer sărbătoresc, în ciuda steguleţelor tricolore arborate de tramvaie şi de autobuze.
Mi-aduc aminte de zîmbetul amuzat, cam albăstrui, al părinţilor mei cînd, în clasa întîi, scrisesem plin de elan şi cît mă pricepeam eu de caligrafic, cu toc cu peniţă, propoziţia: „Părinţii mei sînt muncitori“. Au zîmbit, mi-or mai fi explicat cîte ceva, dar sigur nu mi-au rupt pagina.
Nu mi-e deloc clar, nici azi, cine sînt „oamenii muncii“, posesorii sărbătorii de 1 Mai? PSD pare că se adresează, la fiecare început de mai, numai oamenilor în salopete, cu mîini bătucite şi degete cu unghii negre. Şi pensionarilor. Nu o spune explicit, dar întregul discurs, ca şi tipul de distracţii propuse lor par să le fie adresate. Nu ştiu cîţi muncitori de acest tip mai există azi în România, unde aproape că nu se mai produce nimic. Şi tare mi-e teamă că cei care mai există nu prea au conştiinţă de grup – ca să nu spun „clasă“. Impresia mea e că mai toţi şi-ar dori să se îmburghezească, deci să iasă din acest grup, nu să propăşească în cadrul grupului. Oare cum devine cineva muncitor în zilele noastre, la noi? Din pasiune pentru o meserie? Mira-m-aş, judecînd după căutarea pe care o au şcolile profesionale. Probabil că ajung muncitori doar cei care nu pot face altceva. Cei care se ocupă de ei, în sensul că sînt mai mult sau mai puţin preocupaţi de soarta lor, scriu despre muncitori sau despre ce îşi imaginează ei că e clasa muncitoare, ba chiar încearcă să obţină legi care să le îmbunătăţească viaţa, nu au, de obicei, foarte multe contacte cu ei. Sînt intelectuali şi politicieni care privesc „muncitorii“ ca pe o entitate abstractă. Nici sindicaliştii care-i reprezintă direct, ridicaţi, teoretic, dintre ei, nu-mi inspiră mare încredere. Poate că, înainte vreme, situaţia să fi fost diferită; acum însă...
N-am la îndemînă statistici, dar cred că sînt mai mulţi cei care lucrează în bănci, birouri de tot felul, funcţionărime, profesori, medici – iar oamenii aceştia nu se identifică şi nu sînt priviţi drept „muncitori“. Interesele lor par deosebite, de nu chiar divergente, de ale „adevăraţilor muncitori“. Deşi tot din muncă salariată trăiesc. Oricum, nu lor li se adresează „ziua muncii“. De ce?
De azi intră în vigoare noul Cod al muncii, evident favorabil patronatului şi defavorabil salariaţilor. S-au agitat cîţiva tineri intelectuali, majoritatea scriitori, de pe Critic Atac. Cam atît. În rest – blazare, dezinteres, de parc-am fi un popor de patroni. Nu am auzit despre nici o discuţie printre studenţii mei, viitori salariaţi, deşi noile prevederi, mai ales cele legate de precariat, ar trebui să-i cam îngrijoreze. N-am văzut dezbateri pe marginea noii legi organizate de vreo asociaţie studenţească. Nepăsare sau inconştienţă? Probabil amîndouă. Şi, din nou, o acută lipsă a conştiinţei de grup.
Oare cui i se adresează, de fapt, stînga românească, cea intelectuală, în (re)formare, şi cea politică? Pe cine reprezintă tinerii intelectuali de la Critic Atac? Şi ce-o să se aleagă de ei dacă, decişi să treacă la fapte, vor intra în PSD? De fapt, cred că întrebarea corectă e: cine se simte reprezentat de stînga? Da, ştiu: conştiinţa de grup, de clasă se formează, nu e un dat. Doar că „oamenii muncii“ nu par deloc interesaţi de aşa ceva.
Oricum, în Bucureşti a fost un 1 Mai foarte reuşit: n-a plouat deloc.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters