Aveam opt ani în 1968. În
august, eram în vacanţă cu părinţii, făceam un tur prin
Ardeal. Nu aveam maşină, mergeam cu trenul. Nu mai ţin minte în
ce orăşel eram pe 21 august, poate Tuşnad, dar ştiu că stăteam
în gazdă la cineva – nu trăgeam la hoteluri pe-atunci.
Stăpîna casei, unguroaică, ne pregătise pentru prînz
un papricaş de ciuperci cu mămăliguţă, îl aveam promis de
cu o zi înainte, de ăsta îmi aduc foarte bine aminte
pentru că nu m-am putut bucura de el cum se cuvine. Fusesem la
plimbare prin oraş, Ceauşescu striga ceva la megafoanele din parc,
ai mei erau speriaţi, eu nu pricepeam de ce, ştiu doar că m-au
tîrît acasă pe sus şi nu m-au lăsat să-mi mănînc
papricaşul în linişte. Am luat primul tren şi ne-am întors
la Bucureşti.
În zilele următoare m-am jucat,
ca de obicei, cu băieţii în faţa blocului. Toţi ştiam că
urmau să ne atace ruşii, iar noi o să-i snopim, ştiam cîte
tancuri avem şi cum o să-i batem să le sune apa-n cap. După o
vreme, cum ruşii întîrziau să apară, am revenit la
vechile jocuri.
Despre cehi nu am mai vorbit, am uitat
cu totul de ei, de Dubcek habar nu aveam. Am început să pricep
cîte ceva tîrziu, în liceu, apoi cînd vreun
prieten care „ieşise“ ne împrumuta cîte un Kundera.
Şi de Jan Palach tot tîrziu am aflat.
În 1982, în vacanţa de
după anul al II-lea, am făcut prima excursie în ţări
socialiste. O lună, cu cortul, în Ungaria, Cehoslovacia şi
Germania. Eram patru, aveam bilet de tren în circuit,
călătoream mai mult noaptea ca să economisim banii de camping;
dacă se putea, campam la liber sau dormeam, în saci, în
parcuri. Aveam atîţia bani cît era permis să avem, mai
făcuserăm rost şi de cîteva bonuri suplimentare de 250 de
lei, pe care băncile ceheşti şi germane ni le schimbau fără
fasoane, aveam şi cîteva servicii de „cristal roşu“,
mîndria industriei uşoare româneşti, pe care le vindeam
prin tîrguri sau frizerii.
Am fost la Praga, la Brno, la
Bratislava, am vizitat şi o peşteră al cărei nume l-am uitat.
Cehia ni se părea raiul pe pămînt. Nu ne puteam opri din băut
bere bună şi ieftină – blondă sau brună, era totuna. Mîncam
ca nişte disperaţi mezeluri – azi, aş zice că sînt şi
erau proaste; dar pe vremea aceea, nu ştiam că există şi altfel
de şuncă în afara celei de Praga. Ne umflam cu tot soiul de
salate, cu toate felurile de maioneză care umpleau rafturile
alimentarelor lor. La Praga, undeva în Stare Mesto, aproape de
piaţa cu ceasul, se găseau şi crenvurşti subţiri în chiflă
lunguiaţă, ca-n filme. Se găsea şi Coca Cola în sticle
mici. Măcelăriile erau pline. Nu mai văzusem aşa ceva. Am făcut
diapozitive color cu vitrine de măcelării. Se găsea nu doar
mîncare, ci şi echipament de munte, rucsacuri pe cadru,
discuri ruseşti şi ceheşti, scule de muzică. Mai multe din
fiecare fel! Dacă aşa putea fi socialismul, cum o fi fost dincolo?
Nu fusesem niciodată „afară“, auzisem poveşti, citisem cărţi,
văzuserăm şi noi filme, dar poza-i un moft, cum ştie oricine,
pînă n-o vezi în natură, degeaba. Şi, oricum, la ce-ar
fi trebuit mai mult? Cît puteai să mănînci şi să bei?
În fiecare zi vizitam cîteva
pivarne – preferata mea era U Zlateho Tigre –, beam bere şi
mîncam mezeluri cu ceapă tăiată peştişori, boia şi puţin
oţet, stăteam de vorbă şi apoi cîntam cu alţii ca noi. Se
fraterniza uşor în cîrciumile ceheşti. Cei cu care ne
adunam erau, majoritatea, cehi şi redegişti. Discutam politică din
avion, atît cît ne permiteau engleza şi teama. În
Cehia şi RDG se găsea mîncare pe săturate, dar ei se
plîngeau de ruşi. Ne invidiau că noi aveam mai multe
traduceri. Nouă ne era permanent foame. Ştiam că ruşii există,
dar, pe unde ne-nvîrteam noi, nu-i prea vedeam. Rar, pe stradă,
cîte o uniformă. Nouă ni se părea că ei trăiesc foarte
bine. Aşa că mîncam, nu plîngeam, şi beam. Ne era jenă
s-o recunoaştem, dar am fi dat bucuroşi bruma de traduceri în
plus pentru belşugul cehesc. Şi nu era decît 1982: greul, la
noi, abia începea.
Am repetat excursia în 1985, cu
aceleaşi ritualuri. La ei, nici o schimbare. Noi, şi mai
înfometaţi. Şi însetaţi: începea să dispară şi
vodka rusească, veneau anii romului cubanez luat de la casa de
comenzi şi, la 2 Mai, ai rachiului din vin. Deja mai că ne-am fi
dorit cîţiva ruşi în ţară, numai să avem ce mînca.
În ceea ce ne priveşte, nu aveam nici o speranţă ca la noi
să se clintească ceva. Tot era bine că aveam voie să ieşim o
dată la doi ani în ţările socialiste – dacă primeam
aprobarea...
Nu ştiu de ce n-am mai încercat
excursia asta după 1985. Cred că obosisem deja.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters