Ce frăsuială! Ce emoţie! Cine-i?
Ce-i? Ce-a fost pe-aici? Doamna Ministru, micuţa Cati, Abramburica,
de, s-a pus pe tulburat apele. Ce-o fi apucat-o taman acum? I s-a
urît cu binele? De fapt, ce-a făcut? Brusc, într-un
moment de luciditate, a recunoscut ceea ce toată lumea ştie de ani
buni: o mare parte a învăţămîntului universitar,
privat şi de stat, funcţionează în regim de butic non-stop
de la colţul blocului sau de „Magazin mixt“ din bătătură,
peste drum de bufetul comunal. Ei şi? Moare cineva? N-am trăit noi
bine pîn-acum? S-a plîns vreun părinte că progenitura
are la clasă un profesor ieşit de la „Spiru Haret“? Eu n-am
auzit. În schimb, anul trecut, la examenul de definitivat, am
găsit o teză pe care nicicum nu o puteam trece; nu mai ştiam în
ce gaură să intrăm de ruşine, ne uitam pieziş unul la altul,
neştiind cine i-a dat auctorului blestemăţiilor note de trecere în
facultate; ne-am liniştit cînd am deschis tezele: era vorba
despre o absolventă de „Spiru Haret“. Liniştit – un fel de-a
spune: o parte dintre profesorii de la „Spiru Haret“, de la
Matematică, erau (sînt) colegi ai noştri... E clar că nu e
întotdeauna vorba despre cursuri proaste (colegii mei sigur fac
acolo cursuri la fel de bune ca la noi). De vină e, evident,
promovarea prin ucaz, nu în urma examenului. La urma urmei,
oamenii îşi predau materia, cine prinde – bine, cine nu –
treaba lui; în rest... doar n-o să rămînem muritori de
foame!?
Revenind la candidata la definitivat de
anul trecut care ne-a pus pe jar, să fi fost ea prima în
situaţia asta? Vajnicii noştri colegi de la sindicate, cei care
azi, pe 15 iulie, cînd posesori de diplome nerecunoscute de
minister au fost scoşi din examenul de titularizare, protestau
afirmînd ritos că „regulile nu pot fi schimbate în
timpul jocului“ şi că Doamna Ministru „generează haos“,
bravii noştri sindicalişti nu ştiau pe cine apără? Regulile
cărui joc nu pot fi schimbate? Într-un fel, au şi ei
dreptatea lor. Acum un an de ce s-a putut? Nu tot neacreditate erau
secţiile acelea de la „Spiru Haret“? Şi de unde pînă
unde situaţia asta hilară, în care universitatea zice că e
acreditată şi ministerul zice că nu e? Curat relativism
postmodern! Cum singura regulă valabilă în toate jocurile de
la noi, cu sau fără atu, e: „orice lege poate fi călcată“,
momentul de ţîfnă legalistă al Doamnei Ministru este, pentru
foarte multă lume, cel puţin de prost gust.
Şi, mă rog, de ce numai „Spiru
Haret“ şi încă vreo două? Sînt ele singurele care nu
satisfac criteriile de acreditare? Mira-m-aş (ei, cîţi
absolvenţi de privat ştiu să pună bine cratimele astea?). Iată,
din pură curiozitate, am „surfat“ un pic pe site-ul
Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa, universitate
veche şi de tradiţie deja, membră a reţelei Universităţilor de
la Marea Neagră, acreditată (se susţine şi licenţa acolo!),
plină de relaţii de colaborare cu universităţi străine,
universitate ai cărei Doctor Honoris Causa sînt Nicolae
Văcăroiu, Cătălin Zamfir, Constantin Bălăceanu-Stolnici,
Ecaterina Andronescu şi alţii încă...
M-am uitat la Facultatea de Ştiinţele
Comunicării şi Ştiinţe Politice. Am căutat corpul profesoral.
L-am găsit. Are paisprezece cadre didactice (la cîţi studenţi
– nu ştiu), dintre care un decan (prof. dr. Octavian Burcin), un
secretar ştiinţific şi un şef de (unică, bănuiesc) catedră. În
afară de decan, care e profesor, există şapte lectori doctori, doi
lectori doctoranzi şi patru asistenţi. Ce facultate e asta, cu
paisprezece cadre didactice? În fine, o fi departament şi s-au
încurcat cînd au scris pe site. Am deschis apoi Google
scholar şi am tastat frumos „Octavian Burcin“ la autor. Şi-am
primit două răspunsuri: o carte de la editura Cogito (1994), cu
trei autori, şi una de la editura All (1999), cu patru autori. Se
pare că mai există o carte (cu autori şi titlu asemănătoare
celei de la Cogito), publicată la Paideia, dar Google scholar,
pîrdalnicul, o ignoră. Şi-atunci, mă-ntreb, ce fel de
profesor doctor e domnul Burcin, decan? Pe ce şi-a luat doctoratul
şi titlul de profesor? Or fi şi alte publicaţii academice,
nemenţionate de Google (nici pe Internetul ăsta nu poţi pune
bază), trebuie să fie, altfel ar însemna că nu şi-a luat
titlurile pe drept – ceea ce ar fi foarte grav, pentru că, din
alte surse Internet, încep să cred că domnia sa a fost,
înainte, pe la Academia de Poliţie, istoric militar, presupun,
după titlurile cărţilor închinate Mareşalului.
Tot din spaţiul virtual aflu că şi
şeful de catedră Ioan Damaschin (lectorul doctor, nu sfîntul)
a fost sau este comandor doctor. Domnia sa e autorul unei cărţi
despre campania de la Odessa, publicată la editura „Ion Cristoiu“
– cu altceva, Google scholar (căutare avansată!) nu-l cunoaşte.
Mă rog, treaba lor. Dar, dacă eu am aflat atîtea lucruri în
cîteva minute de „surfat“, luînd la întîmplare
o „privată“ de pe hartă, oare ce-ar afla domnii şi doamnele
plătiţi să evalueze, să acrediteze şi să cureţe sistemul de
învăţămînt de hoţi, dacă şi-ar da interesul?
Eu nu cred, precum Costi Rogozanu, în
Cotidianul din 16 iulie, că învăţămîntul de stat ar
trebui să înveţe de la cel privat cum să facă bani şi să
întîmpine, cu exigenţă sporită, desigur, foamea de
diplome a românilor. Dimpotrivă, cred că nu chiar toţi cei
care vor o diplomă trebuie s-o aibă. E nevoie, vorba preşedintelui,
şi de tinichigii (fără studii universitare).
Conjectura mea, pe care mi-aş dori-o
infirmată grabnic, este că nimeni n-are interesul să zgîlţîie
prea mult sistemul. Acreditările formale se vor obţine – poate
mai greu, dar o să răzbească ei. De altfel, Doamna Ministru a şi
revenit: diplomele ilegal obţinute nu vor fi anulate, se vor da
examene speciale etc... Poate cîteva secţii vor fi desfiinţate
– nu-i bai, are balta peşte. Şi gata. Se linişteşte şi presa,
se ia cu altele, e an electoral... Ce să fie? Nu-i nimic. A trecut
acceleratul.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters