OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca şi tatăl meu, am şi eu o agendă telefonică „de birou“, format A4, mare cît să-mi intre-n ea toţi prietenii. N-am renunţat nici azi la ea, ferfeniţită după nu mai ştiu cîţi ani de folosinţă. Încă de la început, am scris în ea doar cu creionul: se mai schimbau numerele, mai plecau oamenii din ţară, mureau. De la o vreme încoace, am constatat că ştersăturile cele mai multe se datoresc morţii. Mereu mi se eliberează locuri. În ritmul ăsta, tot mai accelerat, mă tem că nu voi avea niciodată nevoie de o alta.

 

Mi-aduc aminte de morţii mei, de fiecare dată, cu aceeaşi furie ca la-nceput. Nu cred că voi reuşi vreodată să privesc cu seninătate filozofică moartea celor pe care i-am iubit.

A fost întîi, demult deja, în 1983, bunicul, acasă. Se căznea să moară şi inima-i juca feste, nu se dădea bătută, a durat mult. Prima moarte pe care am vegheat-o.

I-a urmat, după zece ani, bunica. Urît şi greu. Şi s-a dus o parte din copilărie.

În ianuarie 1995, Ludwig Grünberg. Primul din grupul de prieteni al părinţilor. Crescusem cu el, mă jucasem cu el, şi cu Neli, şi cu Laura.

Apoi, în februarie 1995, Cristian Popescu; cel dintîi şoc mare, cel dintîi prieten al meu care murea – nici azi nu ştiu de ce, nu înţeleg cum – cînd eram încă tineri. O vreme i-am lăsat numărul, apoi a murit şi mama lui. L-am şters.

În 2001, a murit tata, în spital, după o operaţie reuşită, schimbat de suferinţă, deloc senin şi împăcat.

În 2003, s-a dus Dolfi (Dumitru) Solomon. Al treilea din grupul de prieteni din tinereţe ai părinţilor. Revelioanele făcute cu ei cînd eram mic... Tot el m-a „debutat“ la, azi dispăruta, Scena. Înmormîntarea a fost într-o zi vîntoasă cu un ger crîncen, cu lume puţină, prea puţină pentru ce a însemnat el pentru teatru.

În 2005, inexplicabil, George Dumitrescu – şi grupul meu de prieteni din facultate s-a mai împuţinat.

Aprilie 2006, socru-meu, după chin mult.

În mai 2006, s-a stins Gyuri Kazar. Ce om ciudat şi fermecător! Ce inteligenţă speculativă sclipitoare! Şi cît de steril, totuşi, în ciuda erudiţiei enciclopedice, risipindu-se numai în oralitate. Am păstrat ani de zile în calculator cîteva mesaje de la el. O vreme, îmi tot venea să dau reply.

În 2007, vara, Kris – căzut în prăpastie în Alpi.

În 2008, a murit şi Dan Grigorescu, al patrulea prieten bun din grupul părinţilor. Rămîn fotografiile.

În toamnă, Laurenţiu Panaitopol, unul dintre marii profesori ai Facultăţii de Matematică, un om de o fineţe rară.

Tot în 2008, Mioara – soţia lui Dolfi –, unchiul Simion, mătuşa Livia.

În 2009, la sfîrşitul lui iunie, s-a prăpădit Lena Boiangiu. Fusese prima căreia îi telefonasem în dimineaţa de după moartea tatei. Cu inteligenţa ei tăioasă, ce şi-ar mai fi rîs de scorţoşenia unora care i-au monopolizat incinerarea...

În 2009 – şi doctorul Setlacek, fondator, alături de tata, al partidului celor fără de partid, alternînd săptămînal preşedinţia. Rămăsese singur, obosise, se săturase.

În decembrie 2009, doctoriţa Sergiescu, cea care-i îngrijise pe copiii noştri încă de la naştere.

În mai 2010, l-am pierdut pe Stere Ianuş, profesorul fără de care n-aş fi ajuns matematician. Avea nouă ani mai puţin decît tata, a murit la nici nouă ani după el. Un omuleţ neastîmpărat, cald, plin de viaţă, cu ochi sclipind de curiozitate – a făcut multora atîta bine...

Anul acesta, în martie, a plecat, pe tăcute, Alex Leo Şerban şi lumea e parcă mai puţin inteligentă, mai puţin subtilă.

În vară, s-a dus Maşa Ianoşi, unul dintre oamenii cei mai luminoşi pe care i-am cunoscut. Cincizeci şi ceva de ani. De ce?

Tot pe-atunci, Constantin Tudor, unul dintre cei mai buni probabilişti ai noştri, a murit în Mexic, la doar şaizeci şi unu de ani. Se dusese să lucreze un pic, în linişte, să scape de tensiunile din facultate.

Acum vreo două săptămînî, Tuţa, sora cea mare a tatei, una dintre mătuşile din Israel. Era tare bună, deşi m-a chinuit toată copilăria ciupindu-mă de obraji, singura formă de alint care-mi era rezervată.Ce oroare! Şi se tot adună.