Adoptată deja, Legea educaţiei
naţionale continuă să stîrnească reacţii ciudate. Există
destui interesaţi, chiar dintre cei cu putere de decizie, care îşi
ocupă timpul cu căutarea de soluţii de blocare a legii. Prevăzuta
întîlnire a rectorilor, la Iaşi, exact asta încearcă.
Mult mai înţelept ar fi să caute soluţii de aplicare a legii
într-un mod cît mai puţin traumatizant.
Înţeleg, de exemplu, foarte
bine frustrarea şi obida colegilor aflaţi în prag de
pensionare, dar, pînă la urmă, în toate sistemele de la
care luăm exemplu (cu excepţia celui american, complet diferit de
cele europene) există o vîrstă stabilită pentru pensionare.
Oricare ar fi aceea – şaizeci şi cinci, şaptezeci –, vor
exista colegi care o ating cînd încă se simt foarte în
putere, activi, şi care se vor simţi nedreptăţiţi. Cred, totuşi,
că e mai bună varianta aceasta decît cea de pînă acum,
cînd prelungirea activităţii la catedră depindea de votul
colegilor şi ducea, nu o dată, la situaţii umilitoare – mai ales
în anii din urmă, cînd numărul studenţilor şi, în
consecinţă, al normelor a scăzut, cel puţin la facultăţile de
ştiinţe. În plus, cred că o regulă clară e preferabilă
arbitrariului sau unor criterii scientometrice care niciodată nu pot
fi pe deplin echitabile. Tot ce-mi doresc e să gîndesc la fel
şi peste cincisprezece ani.
Nu înţeleg, însă,
reacţia stupidă a doamnei Ecaterina Andronescu la aflarea veştii
că prima evaluare şi ierarhizare a universităţilor va fi făcută
de o agenţie străină, nu de ARACIS. Doamna rector a vorbit chiar
despre o atitudine antiromânească. Mai multă reţinere din
partea ei şi a domnului rector Marga, care a calificat legea drept
„nazistă“, n-ar strica – doi oameni care arată, cu fiecare
declaraţie a lor, că nu mai înţeleg lumea în care
trăiesc. E trist că două mari partide nu reuşesc să propună
figuri mai raţionale pentru acest minister. Că doamna ex-ministru
nu ştie despre ce vorbeşte poate vedea oricine dispus să vadă şi
să judece fără parti-pris. ARACIS a acreditat – ba a acordat şi
grad sporit de încredere – oricui l-a solicitat. Între
evaluatorii ARACIS se află multe persoane cu lista de lucrări vidă
sau cu care nu ar putea cîştiga nici un post de asistent
într-o universitate serioasă. Am semnalat, de mai multe ori,
situaţia asta aberantă, ultima oară chiar acum vreo lună, cînd
agenţia şi-a invitat evaluatorii să se reînregistreze în
baza ei de date – tot fără nici o verificare: cine vrea se
înregistrează evaluator. Nu am primit nici un răspuns. Ce
contează o voce? Că e într-adevăr nevoie de evaluare neutră,
independentă se vede şi din rezistenţa enormă manifestată de
sistem la exerciţiul de evaluare a universităţilor pe cercetare,
program al CNCSIS intrat acum în linie dreaptă. Lăsînd
la o parte ştiinţele sociale şi umanioarele, unde criteriile
scientometrice sînt mai greu de aplicat (nu imposibil, dar asta
e o altă discuţie), nici inginerii, geografii şi economiştii nu
acceptă criteriile cu care operează matematicienii, fizicienii,
chimiştii, informaticienii. Or, toate aceste domenii sînt
evaluate la fel în ţările pe care le recunoaştem ca avînd
un învăţămînt universitar şi o cercetare performante.
La noi, inginerii se vor evaluaţi altfel – e clar că, modificînd
criteriile, poţi demonstra orice –, motivînd că ei produc,
iar noi, ăştia cu publicaţii ISI, un fel de sectanţi apucaţi,
trăim de pe urma lor. Ceea ce nu e nici complet adevărat, nici la
subiect. Oricum, nici o mirare că doamna rector Andronescu se opune
evaluării externe. Pe de altă parte, nu e nici o îndoială
că există şi ingineri, şi economişti care fac cercetare reală.
Dar sînt puţini şi nu ei dau tonul în mamuţi ca
Politehnica bucureşteană sau ca ASE-ul – ba chiar sînt
marginalizaţi şi puşi la colţ pentru că ies din rîndurile
mediocrităţii şi ale imposturii. Ce se va întîmpla
dacă, în urma evaluării externe, se va scrie negru pe alb că
asemenea instituţii nu contează în cercetarea adevărată
(lucru pe care organizaţii ca Ad Astra l-au dovedit de mult), chiar
dacă, între cele de profil de la noi, tot primele sînt?
Nimic foarte grav. Li se va reduce un pic finanţarea, vor fi nevoite
să-i promoveze pe acei, puţini, care fac cercetare de bună
calitate, poate că îşi vor mai restrînge programele
doctorale. Dar nimeni nu-i va desfiinţa. Nu se va întîmpla
nimic dramatic. Doar că ierarhiile vor fi mai corecte şi minciuna,
mai firavă. Asta e, probabil, cel mai greu de-acceptat.
Care va fi aşadar efectul acestei
evaluări? Minimal, cred, în plan practic – nimeni nu va fi
dat afară din slujbă, nimănui nu i se va diminua leafa, nimănui
nu i se va lua înapoi titlul. Dar cei mai tineri vor vedea
limpede că are rost să muncească, vor şti că munca lor va fi de
acum apreciată, vor şti spre ce să meargă, vor vedea că
înşelăciunea nu e premiată la nesfîrşit. În
timp (mă tem că lung), lucrurile se vor schimba în mai bine.
Încet. În fine, sper că aşa va fi.
Am voie măcar să sper?