OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La sfîrşitul verii, R.P., preparatoare de un an de zile la noi în facultate, ne-a anunţat că renunţă la post şi merge acasă, la un liceu din Buzău – loc cîştigat în urma concursului de titularizare. Prietenul ei, de loc din Brăila, absolvent de master la noi, student foarte bun, urma să înceapă în toamnă un doctorat cu mine. A renunţat şi el, a dat concurs de titularizare, va fi profesor de liceu în Buzău. Motivul amîndurora: nu-şi pot permite să trăiască în Bucureşti, familiile nu îi pot susţine aici, le-a cam ajuns cu viaţa de cămin – singura înlesnire pe care i-o puteam oferi lui pe perioada doctoranturii. Salariul de preparator sau asistent e mic, pînă să ajungă ei la un venit care să le permită o locuinţă şi un trai decente ar mai avea mult de tras. I-am înţeles.

Am pierdut doi viitori cercetători. Şcoala a cîştigat doi profesori foarte buni – R.P. predase deja un an la un mare liceu bucureştean, cu rezultate excelente, pentru A.T. garantez eu, am văzut cu ce pasiune şi cu cîtă limpezime explică altora matematica, pe care o înţelege. Sigur, se poate spune şi că nu erau destul de atinşi de patima cercetării ca să renunţe la confort şi să accepte sacrificiile, că cercetării îi preferă, totuşi, satisfacţiile profesoratului, ale muncii cu copiii, că nu-şi doreau destul de puternic o carieră universitară – poate nu erau făcuţi pentru ea. Dar unde scrie că o asemenea carieră trebuie să pornească din apostolat?

Tinerii despre care v-am povestit au făcut, pînă la urmă, o alegere favorabilă nouă: au rămas în ţară. Alţii, mînaţi de aceleaşi neajunsuri, pleacă în străinătate, unde bursa de doctorat e acoperitoare – la limită, dar ajunge – şi salariul de începător permite traiul chiar într-un oraş în care nu ai casă şi pe nimeni care să te ajute.

Nu mă consolează deloc faptul că şi la alţii e la fel. Prietenul Bogdan Suceavă îmi povestea, îndurerat şi cam descurajat, că pierde în fiecare an studenţi în care a investit timp şi speranţă ca să-i înveţe matematică şi care, cînd ar trebui să înceapă teza, renunţă, tot din motive financiare, şi se îndreaptă spre domenii mai bănoase şi mai sigure decît matematica pură.

Bănuiesc că prin experienţe asemănătoare trec şi colegii din alte discipline. Ce-i de făcut? Un lucru foarte simplu: reaşezarea salariilor în aşa fel încît cariera în cercetare sau învăţămînt superior să nu mai ceară atîtea renunţări la început – pentru că, deocamdată, despre mărirea salariilor începătorilor doar se vorbeşte, nu s-a făcut nimic în sensul ăsta. Urmată de schimbarea criteriilor de promovare în aşa fel încît un tînăr dotat să poată deveni repede conferenţiar – renunţarea la obligaţia ca profesorii şi conferenţiarii din ştiinţele exacte să fie autori de cărţi e măsura cea mai urgentă şi de bun-simţ. În lipsa acestor prea necesare schimbări, toate workshopurile şi mesele rotunde, toate proiectele şi studiile – finanţate generos, bănuiesc – pe tema doctoranturii şi a viitorului cercetării sînt frecţie la picior de lemn. Degeaba s-a introdus acum o bursă de doctorat foarte mare. Tinerii ştiu că, după cei trei ani de bursă, îi aşteaptă un salariu mizerabil de asistent. Merită efortul? Pentru majoritatea, nu. Pentru aceştia, soluţia de compromis este să lucreze în vreo firmă privată, în nouăzeci la sută dintre cazuri fără mare legătură cu tema doctoratului; dar ăsta nu mai e doctorat serios, ci unul făcut de-amorul artei, mai mult ca să-şi dovedească lor că pot face şi doctorat.

Acum se demarează un program de postdoctorantură. Şi bursele acestea vor fi, se pare, foarte bănoase. Ar fi o soluţie dacă, după terminarea lui, un tînăr ar putea intra direct lector sau chiar conferenţiar. Dar mă tem că obiceiurile proaste de la noi, care nu prea favorizează intruşii, îi vor bloca pe mulţi şi vor da cîştig de cauză tot promovărilor din interior. Asta dacă măsurile de austeritate impuse anul acesta de criză nu se vor eterniza, anulînd orice fel de promovare.

Nu ştiu ce va fi. Deocamdată, în timp ce oamenii politici nu mai contenesc cu logoreea lor greţos-asurzitoare despre reformă, în timp ce chiar oameni de şcoală ca Marga, Andronescu şi Miclea se ceartă dizgraţios la căpătîiul muribundului pacient, fiecare visîndu-se un Solon al învăţămîntului românesc, tinerii, sătui de aşteptare, renunţă sau pleacă. Speranţe de mai bine? N-am.