BIFURCAŢII. Amicus Caragiale...

Autor: Liviu ORNEA | Categoria: Rubrici | 3 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Mărturisesc că am citit şi recitit, aşa cum se recomanda, articolul lui Caragiale propus de redacţie şi intitulat, cam abuziv, tot de ea, în numărul din 23 septembrie. Titlul ales, „Toate şcoalele...“, poate sugera ideea că textul lui Caragiale se ocupă de şcoli şi numai de ele. Or, fragmentul face parte dintr-un articol amplu în care autorul încearcă să descifreze contextul socio-economic care a dus la Răscoala din 1907. N-aş zice că e un studiu obiectiv, ci unul care exprimă un clar partizanat politic, evident antiliberal – şi nu numai pentru că guvernul liberal reprimase răscoala. Oricum ar fi, Caragiale e pornit rău pe şcoala de toate gradele din vremea sa. Iar redacţia, propunînd acest memento, pare să-i dea dreptate (că doar nu l-o fi publicat ca să-l facă de ruşine!) şi să sugereze măcar o parţială aplicabilitate a enunţurilor lui Caragiale la lumea de azi. Să vedem.

„Toate şcoalele, de la cele populare pînă la universităţi [...], toate dau mai mult sau mai puţin d’emblée absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel, şcoala română, în loc de a fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine canal de scurgere al poftelor de întîietate între cetăţeni, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii.“ Ce-l nemulţumeşte pe Caragiale? Că funcţionarii publici sînt absolvenţi de şcoală? Că diplomele dau posibilitatea ocupării unor posturi în administraţie? Ar trebui găsite alte criterii? Care anume? La începutul secolului trecut, ca şi acum, majoritatea studiază ca să ajungă ceva (ceea ce nu înseamnă automat parvenire), nu din dragoste dezinteresată de cultură. E rău? E posibil ca toţi să meargă la şcoală doar ca să se desăvîrşească, să se împlinească spiritual, indiferenţi la eventualele foloase ale studiului? Am prefera să avem funcţionari neşcoliţi? De ce ar fi toţi absolvenţii de şcoală semidocţi, aşa cum spune Caragiale (sau tîmpiţi, cum ar zice preşedintele nostru)? Dar Caragiale nu ne spune şi de ce se întîmplă aşa, nu argumentează nimic, induce doar un fals raport de cauză-efect între frecventarea, de către din ce în ce mai mulţi, a şcolii şi nişte tare care nu sînt, în mod necesar, rezultatul educaţiei. Şi chiar dacă ar fi: care să fie soluţia? Restrîngerea dreptului la educaţie? Sau reformarea şcolii?

Dar nu cu reforma şcolii are treabă Caragiale în acest articol, aşa cum s-ar putea crede: şcoala nu e bună, scoate semidocţi pe bandă, atunci s-o schimbăm ca să dea absolvenţi mai buni. Nu, altceva îl irită. Iată: „Familiile sărmane din plebea orăşenească [...] toate aspiră, graţie şcoalelor naţionale, să-şi vadă copiii cît mai degrabă, după vîrsta majoratului, în cel mai rău caz funcţionari [...]“. Şi asta încă n-ar fi nimic: nu doar că aspiră, uneori, datorită nenorocitului sistem gratuit de educaţie publică (şcoalele naţionale) le şi iese. Se formează astfel o oligarhie administrativă „mutabilă, de perpetuă primeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură.“ Cum adică, oricui? De ce ar fi aventură, loterie, obţinerea unui post în administraţie în urma studiilor? De unde pînă unde? Caragiale se arată sincer enervat că „nici un salt social de la o generaţie la alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr-un fiu de ţîrcovnic iese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă [...]“. Nu-mi vine să cred! Odrasla plăcintarului e oripilată că administraţia românească nu e organică? E enervat Caragiale că progeniturile de mahalagii, dacă studiază, pot ajunge miniştri? Cum a putut să scrie asemenea enormităţi? Şi cum le republicăm noi, astăzi, fără un minim comentariu?

Nu şcoala e problema. Nu era atunci, cînd, poate mai frecvent decît acum, mulţi copii săraci, de la ţară sau nu, ajungeau în elita intelectuală, cum nu e nici acum. Rău alcătuite, mai degrabă insuficient de limpezi, prea uşor de fentat erau şi sînt legile; răi erau şi sînt cei puşi să le aplice. Nu văd nimic nelalocul lui în faptul că „dintr-un copil de cîrciumăraş“ iese „un avocat ilustru“; nici că „în cîţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar“ nu e grav – dacă o face cinstit (o fi posibil?); iar dacă fură, asta e problema poliţiei, nu a şcolii care i-a dat diploma. Şi de ce ne-ar mira atîta, de ce ne-ar enerva că „dintr-un fiu de familie istorică, mari boieri pînă ieri, iese un escroc?“

Asta ne-ar mai lipsi, ca ura acumulată de oameni împotriva escrocilor care au împînzit şi conduc România să se defuleze în contra şcolii, doar pentru că şi nemernicii ăştia le-au absolvit. N-ar fi chiar de mirare, într-o societate care ia excesele şi neîmplinirile democraţiei drept argument pentru abolirea ei. De altfel, nici Caragiale nu era foarte departe de astfel de gînduri, paragraful imediat următor fragmentului citat debutînd cu: „Asta, în ţara românească, se numeşte cu tot seriosul, sistemă democratică...“ Mai cuminte ar fi să căutăm soluţiile în sînul sistemului democratic, oricît de imperfect ar fi el. Dar cine mai pune, azi, preţ pe cuminţenie?

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

...sed magis veritasCineva - Vineri, 9 Octombrie 2009, 14:26

Domnule Ornea,

Mai intai de toate, Caragiale are o ironie muscatoare, absurd-hilara, pe care Dvs., din nebagare de seama sau din pricina unei insensibilitati funciare, nu o simtiti. In al doilea rand, Caragiale nu este antiliberal decat in sensul singular de partizan al Partidului Conservator si opozant al Partidului Liberal, marile noastre partide politice de dinainte de 1914. Din pacate, daca ati reciti intregul articol – de altfel, extrem de celebru si unul dintre cele mai critice scrise vreodata cu privire la situatia socio-politica romaneasca – ati observa ca Dl. Caragiale are cuvinte aspre de spus atat despre liberali, cat si despre conservatori:

Cum mai ramane cu exprimarea clara a unui crez antiliberal, pentru care pledati Dvs.? Nu uitati ca suntem in anul de grave tulburari sociale 1907, Caragiale este batran si satul de mizerabilismele romanesti, urmeaza sa emigreze in Germania si pare detasat de orice simpatie juvenila pentru factiunile noaste politice, adevarate bande oligarhice. Impresia mea, totusi argumentata, este ca emiteti niste afirmatii pripite, in absenta unor minime repere biografico-istorice.

Dat sa trecem la fond. Ma indoiesc ca Dl Caragiale a crezut vreodata de cuviinta ca scopul scolii romanesti, de atunci sau de acum, ar fi acela de a da oameni de cultura, dezinteresati de implicatia practica a diplomelor lor. Caragiale este departe de a fi un locuitor virtual al Castagliei. Nu (vreau sa) inteleg de ce Dvs. ii atribuiti indirect asemenea intentii nerealiste si complet atipice pentru personalitatea Domnului Caragiale. Iarasi, nu sunt sigur daca Dl Caragiale a dorit vreo clipa sa propuna criterii sau sa ofere solutii in articolul cu pricina. Scopul dumnealui era unul ceva mai modest, anume de a scoate in evidenta hibele si gaurile din podeaua putrezita a institutiilor noastre. Nihilist si anarhic ar putea fi, exagerand desigur, dar nicidecum un reformator cu lista de propuneri elucubrante la subtioare, cum sunt atatia altii, ieri si azi, tot ce poate si maine. E facil sa arati cu degetul false cauzalitati cand insasi cauzele pe care le sugerezi sunt tare subrede, mai degraba rezultatul unui imaginatii rautacioase si a unei ratiuni tendentioase.

Dupa cum am dubii vis-a-vis de morga aristocratica, anti-plebeiana, a sus-numitului Caragiale, pe care Dvs. i-o atribuiti cat ai zice peste. Are progenitura de placintari ceva cu parvenitismul? Sunt fragmente din care ai deduce ca Domnul Caragiale era inzestrat cu o inima sensibila la suferintele si privatiunile oamenilor nevoiasi din mahalale sau a multimii de tarani pauperi ai timpului sau. Cam bizar pentru un adept al anti-parvenitismului ca linie directoare in gandire, dupa cum sustineti Dvs. ca Domnul Caragiale ar fi fost! Va intreb totusi: chiar sa fi fost Dl. Caragiale fundamental impotriva acestor coate-goale si amarati de duzina daca acestia din urma ar fi vrut sa parvina pe baza unui minim merit?

Intre noi fie vorba, ce mi-ar placea ca majoritatea romanilor sa invete lectia parvenirii de la unul ca Domnul Caragiale! Nu sunteti de parere ca un asemenea mod de a te ridica pe scara sociala ne-ar face tuturor un bine, ne-ar invata ca nu e nimic rusinos in parvenire, cum Dvs. imediat ati presupus, ceea ce ne spune mai mult despre Dvs. si vremurilor in care traiti, ca ar considera si odrasla de placintar?

Nu despre functia scolii generice si nici despre parvenire are ceva aspru de zis Dl Caragiale, ci despre faptul ca, in majoritatea situatiilor (iar Caragiale are mereu respect pentru exceptii), in Romania lui, dar si in Romania noastra, Domnule Ornea, scoala o termini pentru diploma dar fara cunostinte temeinice, fara o selectie exigenta, fara discernamant profesional, in timp ce prin parvenire noi intelegem cam acelasi lucru pe care il stia si Tanase Vasilescu zis Lumanararul, din romanul Dl. Camil Petrescu: analfabet sau nu, in Romania, cu abilitate si istetime pungasa, faci averi pe seama altora, inselandu-ti semenii si legea statului.

De dragul de a pipera argumentatia, Dl. Caragiale scrie cu un strop de ferocitate retorica, purificand, in laboratorul mintii sale, realitatea intortocheata si contradictorie de elementele indezirabile experimentului: asa reiese un model teoretic, care, iata, inca ne defineste grosso modo.

Si, va rog, nu mai scuzati scoala romaneasca de gravele ei deficiente: cand eliberezi o diploma unui placintar, nu-i o mare scofala, dar cand covrigarul are tot atata scoala ca atunci cand s-a decis s-o urmeze pe cea pe care acum o absolva, ei bine, cum se cheama? Se cheama ca a facut-o degeaba, daca lasam diploma la o parte. Ma intreb cine si pe ce baze l-a notat atunci cand placintarul a lopatat ca o gasca prin scoala asta fara probleme, cum vreti s-o scoateti Dvs.

In rest, numai de bine.

...sed magis amica veritas (complet)Cineva - Vineri, 9 Octombrie 2009, 21:34

Domnule Ornea,

Mai intai de toate, Caragiale are o ironie muscatoare, absurd-hilara, pe care Dvs., din nebagare de seama sau din pricina unei insensibilitati funciare, nu o simtiti. In al doilea rand, Caragiale nu este antiliberal decat in sensul singular de partizan al Partidului Conservator si opozant al Partidului Liberal, marile noastre partide politice de dinainte de 1914. Spre stupefactia unora, conservatorii romani ai secolului al XIX-lea sunt la curent cu ce insemna conservatorismul european al acelei perioade, adica nimic altceva decat un liberalism moderat si, in unele circumstante, atenuat si pervertit. Din pacate, daca ati reciti intregul articol – de altfel, extrem de celebru si unul dintre cele mai critice scrise vreodata cu privire la situatia socio-politica romaneasca – ati observa ca Dl. Caragiale are cuvinte aspre de spus atat despre liberali, cat si despre conservatori:

Cum mai ramane cu exprimarea clara a unui crez antiliberal, pentru care pledati Dvs.? Nu uitati ca suntem in anul de grave tulburari sociale 1907, Caragiale este batran si satul de mizerabilismele romanesti, urmeaza sa emigreze in Germania si pare detasat de orice simpatie juvenila pentru factiunile noaste politice, adevarate bande oligarhice. Impresia mea, totusi argumentata, este ca emiteti niste afirmatii pripite, in absenta unor minime repere biografico-istorice.

Dar sa trecem la fond. Ma indoiesc ca Dl. Caragiale a crezut vreodata de cuviinta ca scopul scolii romanesti, de atunci sau de acum, ar fi acela de a da oameni de cultura, dezinteresati de implicatia practica a diplomelor lor. Caragiale este departe de a fi un locuitor virtual al Castagliei. Nu (vreau sa) inteleg de ce Dvs. ii atribuiti indirect asemenea intentii nerealiste si complet atipice pentru personalitatea Domnului Caragiale. Iarasi, nu sunt sigur daca Dl. Caragiale a dorit vreo clipa sa propuna criterii sau sa ofere solutii in articolul cu pricina. Scopul dumnealui era unul ceva mai modest, anume de a scoate in evidenta hibele si gaurile din podeaua putrezita a institutiilor noastre. Nihilist si anarhic ar putea fi, exagerand desigur, dar nicidecum un reformator cu lista de propuneri elucubrante la subtioara, cum sunt atatia altii, ieri si azi, tot ce se poate si maine. E facil sa arati cu degetul false cauzalitati cand insasi cauzele pe care le sugerezi sunt tare subrede, mai degraba rezultatul unui imaginatii rautacioase si a unei ratiuni tendentioase.

Dupa cum am dubii vis-a-vis de morga aristocratica, anti-plebeiana, a sus-numitului Caragiale, pe care Dvs. i-o atribuiti cat ai zice peste. Are progenitura de placintari ceva cu parvenitismul? Sunt fragmente din care ai deduce ca Domnul Caragiale era inzestrat cu o inima sensibila la suferintele si privatiunile oamenilor nevoiasi din mahalale sau a multimii de tarani pauperi ai timpului sau. Cam bizar pentru un adept al anti-parvenitismului ca linie directoare in gandire, dupa cum sustineti Dvs. ca Domnul Caragiale ar fi fost! Va intreb totusi: chiar sa fi fost Dl. Caragiale fundamental impotriva acestor coate-goale si amarati de duzina daca acestia din urma ar fi vrut sa parvina pe baza unui minim merit?

Intre noi fie vorba, ce mi-ar placea ca majoritatea romanilor sa invete lectia parvenirii de la unul ca Domnul Caragiale! Nu sunteti de parere ca un asemenea mod de a te ridica pe scara sociala ne-ar face tuturor un bine, ne-ar invata ca nu e nimic rusinos in parvenire, cum Dvs. imediat ati presupus, ceea ce ne spune mai mult despre Dvs. si vremurilor in care traiti, ca ar considera si odrasla de placintar?

Nu despre functia scolii generice si nici despre parvenire are ceva aspru de zis Dl Caragiale, ci despre faptul ca, in majoritatea situatiilor (iar Caragiale are mereu respect pentru exceptii), in Romania lui, dar si in Romania noastra, Domnule Ornea, scoala o termini pentru diploma dar fara cunostinte temeinice, fara o selectie exigenta, fara discernamant profesional, in timp ce prin parvenire noi intelegem cam acelasi lucru pe care il stia si Tanase Vasilescu zis Lumanararul, din romanul Dl. Camil Petrescu: analfabet sau nu, in Romania, cu abilitate si istetime pungasa, faci averi pe seama altora, inselandu-ti semenii si legea statului.

De dragul de a pipera argumentatia, Dl. Caragiale scrie cu un strop de ferocitate retorica, purificand, in laboratorul mintii sale, realitatea intortocheata si contradictorie de elementele indezirabile experimentului: asa reiese un model teoretic, care, iata, inca ne defineste grosso modo.

Si, va rog, nu mai scuzati scoala romaneasca de gravele ei deficiente: cand eliberezi o diploma unui placintar, nu-i o mare scofala, dar cand covrigarul are tot atata scoala ca atunci cand s-a decis s-o urmeze pe cea pe care acum o absolva, ei bine, cum se cheama? Se cheama ca a facut-o degeaba, daca lasam diploma la o parte. Ma intreb cine si pe ce baze l-a notat atunci cand placintarul a lopatat ca o gasca prin scoala asta fara probleme, cum vreti s-o scoateti Dvs.

In rest, numai de bine.

textuld - Duminica, 11 Octombrie 2009, 02:13

Textul lui Caragiale e un nonsens si nu pot decat sa subscriu parerii domnului Ornea.

Pe de alta parte, se pare ca, judecind lucrurile in logica cuantizata a umanistilor, textul si-a atins tinta. Ei au inteles ca se refera la faptul ca se dau diplome foarte usor, atat prostului cat si omului de valoare, iar pe job market ei au sanse egale. Ca asta e una dintre problemele invatamantului romanesc, el nu distinge valorile.

Solidarizez si cu finalul acestui articol, la probleme concrete se cer solutii punctuale, in logica standard a sistemului capitalist.

ps. Ar fi bun totusi un nou Caragiale, asa sa avem si noi un geniu de "comic urban" macar o data la o suta si ceva de ani.