OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd mă gîndesc la el şi la radioul mono pe care îl aveam pe atunci – la care ascultam cu mare plăcere muzică –, mă întreb de ce nu mai suportăm acum să ascultăm nimic la un aparat mono. La pick-upul acela, cînd eram bolnav, ascultam şi muzică, dar mai mult discuri cu poveşti. Discurile mari, Electrecord, din vinil. Puneam la nesfîrşit Prinţul fericit de Oscar Wilde. Nu mai ţin minte cine erau actorii, dar îmi plăceau grozav vocile. Era o poveste tare tristă (mai tristă chiar decît Puiul lui Brătescu-Voineşti), cu un prinţ poleit în aur, o statuie minunată, de fapt, care renunţă treptat la toate podoabele, ba chiar şi la ochii lui din safir, ca să-i ajute pe toţi nevoiaşii din preajmă, pînă cînd moare, iar locuitorii oraşului, nemaivrînd să se uite la o statuie tristă şi urîţită, îl dau la topit şi îi aruncă inima de plumb – care nu voia să se topească – la gunoi. Mai era pe-acolo şi o rîndunică sau un rîndunel, în drum spre sau din ţările calde, care făcea pe mesagerul între prinţ şi nevoiaşi; murea şi ăsta la sfîrşit. Ascultam, mîncam (regim) şi plîngeam. Plîngeam şi mă ruşinam, pentru că încă nu-l citisem pe Cosaşu şi nu ştiam că şi bărbaţii au voie să plîngă la filme triste şi, de ce nu, atunci cînd ascultă discuri. Cînd m-am făcut mare şi mi-a căzut în mînă un volum cu originalul poveştii, neprelucrată pentru uzul şoimilor patriei şi al pionierilor, am aflat că finalul era uşor diferit: apăreau Dumnezeu şi un înger al lui, care îi ridicau la ceruri pe cei doi morţi buni. Carevasăzică, mă înduioşasem de un fals, fie el şi prin omisiune! N-a fost singurul caz. Am citit o groază de cărţi cenzurate, pe-atunci. A trebuit să-mi reconsider critic şi copilăria. Am făcut-o. Dar, una peste alta, n-a fost aşa de rău. Nu cred că e cazul să mi-o rescriu.