OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Înduioşătoare eforturile pe care le face primăria Bucureştiului pentru alinierea la civilizaţie. Au apărut piste de biciclete, impecabil marcate, prin centru şi la şosea. Evident că singurul obiect lipsă din peisaj e bicicleta. Trebuie să ai nervi şi plămîni de oţel ca să te aventurezi să faci sport în noxele capitalei. Oricum, în unele locuri nici n-ar fi posibil: de exemplu, pista de pe trotuarul de pe cheiul Dîmboviţei e acoperită, în dreptul staţiei de metrou Eroilor, pînă la un metru deasupra solului de ramurile copacilor. Deşi nu m-ar mira să aflu că, dimineaţa, sînt aduşi ceva biciclişti pe traseu, de sămînţă, cînd vine primarul la serviciu, să-şi clătească ochii, să se bucure şi el, ca omul. Au apărut, pe model parizian, probabil, şi puncte de închiriere a bicicletelor. Pe lîngă cel din curtea Facultăţii de Drept trec adesea: nimeni. Totuşi, e un pas înainte, poate că aşa nu vor mai apărea prin oraş (au ajuns şi-n Braşov) biciclete pariziene împrumutate pe termen nelimitat de români intrepizi.

 

Cred că se mergea mai mult cu bicicleta cînd eram eu mic, chiar fără piste „special amenajate“. Printr-a şasea, mi s-a cumpărat un Junior, upgradat mai tîrziu la Tohan, culmea tehnicii româneşti în materie – mai departe, la cele sovietice, Sputnik şi Ukraina, n-am avansat. O ţineam pe balcon şi, cum cele două lifturi ale blocului erau mai mereu stricate, coborîtul pe scări, de la opt, era o veşnică problemă. Gelu tot cu rable de-astea româneşti se lupta, iar Adi, singurul mai cu moţ, avea Sputnik, cu schimbător; ne dădea clasă, făcea pe lîngă noi mişcări de du-te vino, ne cam umilea. Mergeam pe trotuar, de obicei, dar scăpam şi pe stradă, să arătăm că sîntem mari. Nu era circulaţie ca azi, nu cred că era foarte periculos. Traversam 1 Mai, niciodată pe la zebră, şi intram pe străduţele pietruite ascunse de şirul de blocuri. Era un întreg cartier de case mici cu curte, fără apă curentă unele: pe străzi erau din loc în loc cişmele cu pîrghie, cu jet puternic. Cred că nu mai există străzile acelea, s-or fi demolat, n-am mai fost de mult pe-acolo. Erau scurte şi duceau direct în bulevardul Expoziţiei, cam la capătul lui opus Casei Scînteii. Dădeam ture, ne întreceam pe bulevardul larg, mai întotdeauna pustiu, sau intram în fostul hipodrom, acum un maidan prăfos, cu iarbă puţină şi cu cîţiva corcoduşi din loc în loc.

 

De partea cealaltă se vedea Pajura, dar pînă acolo nu ajungeam. Era frumos, era aventura, pentru că niciodată n-am ştiut dacă aveam, de fapt, voie să intrăm; găseam guşteri, melci, trăgeam cu invizoace la păsărele, erau şi tot soiul de gropi pe care le puteam explora. La un moment dat ni l-au închis, au început să construiască. Puţin mai încolo, de partea cealaltă a bulevardului, începea parcul Institutului Agronomic, altă minune: alei mai înguste şi întortocheate, umbroase. De-acolo ieşeam în străzile dinspre Ciupercă şi dinspre Domenii, cu case din ce în ce mai boiereşti, dar şi cu pomi cu poame din care furam fericiţi vara, fără cea mai mică umbră de remuşcare. Dar mergeam şi în Herăstrău, dădeam roată lacului, treceam de stăvilar ca să ajungem la mesele de ping-pong de la Debarcader. Uneori trăgeam tare pînă la Băneasa (niciodată mai departe), colindam pădurea – avantaj pentru amărăştenii cu Tohan, Sputnikul era fragil. Părinţii ne lăsau, nu păreau îngrijoraţi. Nici pomeneală de cască, genunchiere şi cotiere, ca acum, cînd copiii sînt lăsaţi să dea ture cu bicicleta doar în jurul blocului sau în parc, supravegheaţi...