OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Întocmai cum spui, prietene. Pentru cel plecat într-o lungă călătorie, timpul curge mai repede, se umple mai degrabă şi el, călătorul, treptat, nu mai simte nevoia să comunice cu cei lăsaţi acasă, de care se simte pe zi ce trece mai desprins. Legăturile nu se rup brusc, dar se tot slăbesc pînă ce, într-o zi, se desfac de tot. Vine momentul în care foştii prieteni înţeleg că „nu mai au ce-şi spune“. Aşa şi trebuie să fie. De mirare ar fi să fie altminteri, pentru că interesele şi preocupările nu se mai întîlnesc, cel plecat se opreşte în alte porturi, noutăţile îi copleşesc mintea şi sufletul, astfel că, în loc de comunicare adevărată, tot ce mai poate el trimite sînt relatări, dări de seamă, descrieri ale locurilor văzute, ale întîmplărilor trăite, tot mai îndepărtate şi, poate, de neînţeles. Acasă i se pare a fi fost tare demult, iar întoarcerea, atunci cînd mai e luată în calcul, pare atît de nesigură...

 

Se întîmplă ceva asemănător paradoxului gemenilor, faimosul experiment mental pentru teoria relativităţii. Cel care călătoreşte nu se mişcă mai repede, dar trăieşte mai intens şi rămîne tînăr. Asta cu condiţia să nu se oprească. Adică să nu prindă rădăcini niciunde, să-şi organizeze călătoria ca pe un fel de exil permanent, asemenea lui Avraam. Aşezarea, instalarea temeinică într-un spaţiu distrug vraja şi reinstaurează ordinea firească.

 

Noi adevărate călătorii nu mai ştim să facem. Aşa că am inventat turismul şi am schimbat cunoaşterea în colecţie, am împietrit emoţia în fotografie. Colecţionăm ţări, oraşe, muzee, imagini, zgomote, mirosuri, gusturi şi, cu puţin noroc, oameni. Vrem să descoperim ceva nou, spunem. Dar ce sens are colecţia despre care ştii că nu poate fi atotcuprinzătoare? Nici măcar înşiruirile lui Saint John Perse nu cuprind totul. Nu cumva o asemenea colecţie e doar o reproducere a unor experienţe fundamentale pe care, oricum, le-am avut deja? De ce nu e mulţumit Don Juan? De ce nu-l satisface multiplicarea nesfîrşită a experienţei erotice, de unde insaţiabila sa pasiune achizitivă? Ce diferenţă e între a colecţiona femei (iubiri?) şi locuri? Reduse la esenţă – dar putem s-o facem? –, nu sînt toate iubirile la fel? Înfăţişări diferite, forme, vorbe, gesturi, parfumuri noi, prospeţime reală sau ba – dar, în străfunduri, nu e aceeaşi pierdere de sine, aceeaşi durere, acelaşi extaz? „Singurul număr real e unu“, spune, curajos, Nabokov, „restul sînt doar repetiţii“. Iar de la o vîrstă încolo, cînd pare că s-au adunat deja destule, fiecare nouă experienţă aduce, de fapt, atît de puţin neştiut. E nevoie de multă autoconvingere, de ficţiuni croite măiastru de un spirit plin de imaginaţie, de haine livreşti ca să ne oferim, măcar o clipă, iluzia noutăţii.