„Avec le fil des jours pour unique voyage“
(Jacques Brel, Le plat pays)
Întocmai cum spui, prietene.
Pentru cel plecat într-o lungă călătorie, timpul curge mai
repede, se umple mai degrabă şi el, călătorul, treptat, nu mai
simte nevoia să comunice cu cei lăsaţi acasă, de care se simte pe
zi ce trece mai desprins. Legăturile nu se rup brusc, dar se tot
slăbesc pînă ce, într-o zi, se desfac de tot. Vine
momentul în care foştii prieteni înţeleg că „nu mai
au ce-şi spune“. Aşa şi trebuie să fie. De mirare ar fi să fie
altminteri, pentru că interesele şi preocupările nu se mai
întîlnesc, cel plecat se opreşte în alte porturi,
noutăţile îi copleşesc mintea şi sufletul, astfel că, în
loc de comunicare adevărată, tot ce mai poate el trimite sînt
relatări, dări de seamă, descrieri ale locurilor văzute, ale
întîmplărilor trăite, tot mai îndepărtate şi,
poate, de neînţeles. Acasă i se pare a fi fost tare demult,
iar întoarcerea, atunci cînd mai e luată în
calcul, pare atît de nesigură...
Se întîmplă ceva
asemănător paradoxului gemenilor, faimosul experiment mental pentru
teoria relativităţii. Cel care călătoreşte nu se mişcă mai
repede, dar trăieşte mai intens şi rămîne tînăr.
Asta cu condiţia să nu se oprească. Adică să nu prindă rădăcini
niciunde, să-şi organizeze călătoria ca pe un fel de exil
permanent, asemenea lui Avraam. Aşezarea, instalarea temeinică
într-un spaţiu distrug vraja şi reinstaurează ordinea
firească.
Noi adevărate călătorii nu mai ştim
să facem. Aşa că am inventat turismul şi am schimbat cunoaşterea
în colecţie, am împietrit emoţia în fotografie.
Colecţionăm ţări, oraşe, muzee, imagini, zgomote, mirosuri,
gusturi şi, cu puţin noroc, oameni. Vrem să descoperim ceva nou,
spunem. Dar ce sens are colecţia despre care ştii că nu poate fi
atotcuprinzătoare? Nici măcar înşiruirile lui Saint John
Perse nu cuprind totul. Nu cumva o asemenea colecţie e doar o
reproducere a unor experienţe fundamentale pe care, oricum, le-am
avut deja? De ce nu e mulţumit Don Juan? De ce nu-l satisface
multiplicarea nesfîrşită a experienţei erotice, de unde
insaţiabila sa pasiune achizitivă? Ce diferenţă e între a
colecţiona femei (iubiri?) şi locuri? Reduse la esenţă – dar
putem s-o facem? –, nu sînt toate iubirile la fel? Înfăţişări
diferite, forme, vorbe, gesturi, parfumuri noi, prospeţime reală
sau ba – dar, în străfunduri, nu e aceeaşi pierdere de
sine, aceeaşi durere, acelaşi extaz? „Singurul număr real e
unu“, spune, curajos, Nabokov, „restul sînt doar
repetiţii“. Iar de la o vîrstă încolo, cînd
pare că s-au adunat deja destule, fiecare nouă experienţă aduce,
de fapt, atît de puţin neştiut. E nevoie de multă
autoconvingere, de ficţiuni croite măiastru de un spirit plin de
imaginaţie, de haine livreşti ca să ne oferim, măcar o clipă,
iluzia noutăţii.
De multe ori, călătorim nu pentru a
cunoaşte, ci pentru a recunoaşte. Ne place să revenim în
locuri ştiute, e atît de reconfortant să regăseşti
lucrurile aşa cum le-ai lăsat. E, şi asta, doar o amăgire, ştii
bine, pentru că nu retrăim niciodată o senzaţie trecută. Ne
amintim, dar e un proces comandat de noi minţii noastre, e
artificial. Extazul, ca şi durerea, nu se pot reproduce, sînt
irepetabile. Iar de la Proust citire ştim că nici nu e nevoie să
ieşim din casă pentru a retrăi un moment trecut, pentru a-i simţi
aroma şi pentru a-i asculta muzica, e suficient să nimerim madlena
potrivită. O cameră de bloc ajunge bine pentru un exil, iar noul
doar imaginaţia-l creează deplin, nu-i aşa? Dar noi, prietene,
pornim, iar şi iar, la drum.

