OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă înţeleg bine, religia rămîne cam obligatorie, ca materie din trunchiul comun, în varianta de lege ieşită din Camera Deputaţilor. Adică orele acelea s-ar putea, teoretic, refuza, dar, practic, ele trebuie urmate. Şi nu cred că Senatul, forul decizional în privinţa Legii învăţămîntului, va schimba ceva. De ce ar face-o? Majoritatea covîrşitoare a populaţiei fiind creştin ortodoxă, spaţiul public este, în mod firesc, impregnat de credinţa majoritară – aşa cum bine observa Horia-Roman Patapievici. Nu e vorba doar de prezenţa, absolut normală, a bisericilor în peisajul oricărei localităţi, ci de icoanele din sălile de clasă şi din cancelarii, de slujbele care se fac la început de an şcolar, de sfinţirea unor instituţii laice, de construirea unor biserici în curţile spitalelor, de amplificarea şi transmiterea slujbelor prin boxe montate în exteriorul bisericilor, aşa, ca să se pătrundă toată strada, de programele TV din perioada Paştilor şi a Crăciunului, de sala de la crematoriul uman decorată ca o capelă creştină, deşi cei care aleg forma aceasta de final, tocmai ca să evite ritualul religios, o fac şi de cîte altele. Stat laic sîntem doar pe hîrtie.

 

Ce-ar fi de făcut? Să protestăm? Să îl rog pe părintele de la biserica de peste drum, cu care, de altfel, sînt bun prieten, să dea boxele mai încet sau să renunţe la ele? Păi, nu îndrăznesc să-i rog nici pe manelişti să lase casetofonul mai încet, mă tem să nu iau bătaie. Oare cum ar reacţiona credincioşii, majoritari, desigur, din cartier, dacă ar vedea că un ăla cu barbă roşcată cere linişte cînd ei vor să audă slujba din balcon? Să intru în polemici cu profesorii de la liceele în care merg în inspecţie de grad? Are vreun rost? Să semnez petiţii? Mi se pare ridicol. Majoritatea nu poate fi ignorată. Şi-apoi, cînd am îndrăznit să-l ironizez pe Dan Puric pentru prostiile pe care le debitează – mă rog, le profeţeşte –, un forumist de pe Hotnews a observat că, dată fiind etnia mea, ar trebui să mă abţin de la comentarii, un altul, fost student de-al meu, pasămite, şi-a amintit că veneam la cursuri „mîndrindu-mă“ cu o centură lată pe care scria mare Jerusalem (încerc să văd şi jumătatea plină a paharului: tot i-a rămas ceva din seminarul ţinut de mine). „Nu se poate să apară un român mai deosebit şi cu aplecare spre credinţa ortodoxă, că şi apar nişte alogeni care să îl conteste“, pune punctul pe i forumistul următor. Nu e antisemitism acesta, mă grăbesc s-o spun. Cum nu cred că e antisemitism, acum, în România. Dar e un pic prea mult „spirit creştinesc“ care impregnează nu doar spaţiul public, ci şi mentalul colectiv. Nu e antisemitism, dar e o iritare abia mascată, mai ales la oamenii educaţi (oricum, ei se fac mai uşor auziţi/citiţi), un sentiment difuz, o sastiseală de „ăştia cu Holocaustul lor“ care, printre altele, face ca nimeni să nu fie şocat de revistele şi tricourile cu chipul lui Zelea Codreanu, o adversitate ţinută în frîu doar de uzanţele democratice şi de ochii Europei – uite că-i bună la ceva şi corectitudinea politică – şi pe care firile mai prepuielnice, ca a mea, o detectează uşor şi peste tot, pluteşte în aer şi nu-i trebuie mult să izbucnească. Bine că nu mai sîntem mulţi, bine că nu-i nici unul, acum, în Guvern. Nu mulţi, dar tot prea mulţi.

Un prieten medic îmi atrăgea deunăzi atenţia că ultimele mele articole îi dau impresia că mă îndrept spre o depresie. Ştiu şi eu? O fi de la ploile din ultima vreme.