OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Un inceput foarte bun pentru bacaloriat“, asa a spus, satisfacuta, la „Realitatea de la ora 0:00 din noaptea de luni 25.06 spre marti, o frumoasa domnisoara care tocmai iesise fericita, cu 10, de la proba orala la Limba si Literatura romana.
Corurile reunite ale profesorilor din scoli, licee si universitati intoneaza pe toate vocile posibile aria scaderii continue a nivelului elevilor si studentilor. in acelasi timp, procentul de promovare si mediile absolventilor nu difera prea mult de la an la an (mai ales dupa drasticele corective din toamna).

Lasa ca, la matematica, cel putin, dificultatea probei scrise de la bac creste constant – rezultatele stau pe loc. Firesc, nu? Doar traim in Oximoron-Les-Deux-Églises, cum zice Radu Cosasu.
Nu altceva se intimpla la examenul de licenta, ultima corvoada din viata scolara a unui student. De cind s-a introdus, nu contenesc sa ma mir, deloc filozofic, si sa nu-i inteleg utilitatea. De ce sa reluam niste examene din primii doi ani? Cumva n-avem incredere in notele pe care tot noi le-am dat? Recunoastem ca am dat cecuri in alb si asteptam ca, macar acum, la sfirsit, dragii de studenti care au mers pe principiul minimei rezistente si al obosirii adversarului toata facultatea sa-si ia un ultim avint si sa umple toate golurile (ce goluri? hauri), pe care cu minutele lor le-au sapat? Daca nu, atunci de ce ii chinuim o data in plus pe ei si ne punem, o data in plus, pe noi in situatia umilitoare de a face subiecte cit mai accesibile, de a inchide ochii la copiatul in masa si de a corecta „in favoarea studentului“? Pentru ca ce altceva am putea face, cind si asa absolva doar o fractiune (neneglijabila, totusi) din cei care au pornit? Daca-i treci numai pe cei care intr-adevar merita, geme piata muncii de locuri neocupate. Si-apoi, cum sa ne dam zmei la final, cind la mai toate examenele de pina atunci i-am lasat sa copieze ca sa nu se decimeze seriile, sa avem norme, sa nu se sperie copiii si sa nu mai vina la noi s.a.m.d.

Exagerez, dar nu mult. Procentul celor care iau examenele in serios, care nu fac din copiat metoda e infim, dar strict pozitiv. Cum, de asemenea, strict pozitiv e si procentul profesorilor care-si iau meseria in serios. Am ajuns sa privim oamenii decenti, normali, ca pe raritati care trebuie cu grija cultivate, sa nu le piara saminta. Iar pentru ca ei exista – daca nu i-as intilni an de an m-as lasa de meserie –, rusinea pentru ce sintem nevoiti sa facem (dar oare chiar sintem?) e cu atit mai mare.
Eu nu cred ca nivelul general de inteligenta scade in tara asta. Nu cred ca elevii si studentii de azi sint mai prosti decit cei de acum douazeci de ani. Au alte preocupari, asta-i adevarat. Profilul psihologic, orizontul de asteptare, mentalitatea lor s-au schimbat foarte repede si sistemul de invatamint, cu inertie mare, nu a reusit sa asimileze modificarile. Nu pot, nu vreau sa cred ca generatii intregi sint formate in majoritate din hoti patenti.

Propensiunea asta nenorocita pentru inselat, pentru copiat, pentru furtisagul marunt, pentru smecherie trebuie sa fie si o reactie de aparare. La urma urmei, si noi, cei care ne revoltam cind vedem cum copiaza studentii, inselam fara remuscari statul atunci cind putem (la o chirie, la un blat pe autobuz, un mers cu nasul pe tren – ma rog, dupa virsta si posibilitati). il inselam nu doar pentru fiorul frondei adolescentine, ci pentru ca avem senzatia ca, oricum, principala treaba a statului e sa ne fure el pe noi. Care pe care. Cred ca si elevii, studentii se apara, constient sau nu, de un sistem de invatamint prost croit, stresant si care nu reuseste sa-i convinga ca le e util, de programele supraincarcate, de profesorii sastisiti, dispretuitori si fara har, cind nu chiar incompetenti, „scoliti