Pisa. În plină
Toscană, zonă tradiţional de stînga. Orăşel universitar, cosmopolit prin forţa
lucrurilor. Aici, pe stradă, cine nu-i student e profesor. Vînzătorii ambulanţi
africani, cei care iau imediat pulsul locului, se adresează tinerilor cu „amico
mio“ şi celor mai puţin tineri cu „dottore“.
Pe un perete, în
apropierea gării, cineva a mîzgălit cu negru: „Rumeno, ti buco il cranio“.
Vrea, adică, să ne crape capul. O fi avînd omul motivele lui. Deşi nu-s mulţi
români la Pisa, mai ales nu sînt mulţi muncitori români. În două săptămîni, am
auzit doar de trei ori româneşte, o dată erau clar studenţi. Spre liniştea mea,
aceasta era singura inscripţie antiromânească din zona prin care mă învîrteam.
Predominau, de departe, referirile puţin elogioase la fotbalul livornez (la
suporterii respectivului sport, ca să fiu mai precis), mesajele de amor şi
sloganurile anarhiste. Dintre ele, m-a pus pe gînduri „Capitalul rezistă, dar
nu convinge“: firesc, convingerile interioare sînt al naibii de greu de
clintit. Genial în directeţea lui abstractă mi s-a părut îndemnul: „Fotti il
sistema“. Mai greu de pus în practică.
Habar n-am cum
arată cei care scriu măscări şovine pe pereţi. Dar îi ştiu bine pe unii dintre
cei care se simt ruşinaţi de alunecarea asta aproape fascistă a ţării lor şi
încearcă să i se opună. Sînt dintre cei care generic se pot încadra la stînga –
una foarte largă, mergînd de la cei hotărîţi să distrugă sistemul prin orice
mijloace politico-erotice (vezi mai sus) pînă la catolici cît se poate de
paşnici. Sînt, majoritatea, intelectuali: de dreapta sînt muncitorii – şi
săracii, fireşte. Culmea, sînt tocmai cei pe care mare parte dintre
intelectualii români îi snobează: prostănaci de stînga, ne-nvaţă ei pe noi cum
e cu marxismul... Cei pe care îi ştiu sînt oameni normali, foarte luminoşi, cu
mult umor, cu o memorie suficient de exersată ca să nu uite că, nu de mult,
emigranţii italieni umpleau şi ei mahalalele oraşelor bogate din Occident şi cu
mintea suficient de limpede ca să ştie că mai consistentă crimă organizată
decît cea exportată de italieni în America – în măsura în care Mafia ţine cumva
de „fenomenul infracţional“ –e greu de
găsit.
Pentru ei,
lucrurile sînt destul de simple şi rezolvarea lor ţine de aplicarea consecventă
a unor principii: oamenii sînt egali, au dreptul să circule liber, au dreptul
să trăiască aşa cum le place, comportamentul lor e dictat mai ales de condiţii
economice, justiţia (li) se aplică individual. În plus, Italia are nevoie de
emigranţi, are nevoie de mînă de lucru. Spre deosebire de cei care-şi afirmă
convingerile numai purtînd tricouri cu El Che, ei chiar fac ceva pentru
integrarea emigranţilor: lucrează voluntar la centre sociale, cotizează, scriu
în ziare şi reviste (de stînga, evident), organizează manifestaţii. La una am
fost şi eu, dar am plecat repede, prizonier al vechii mele dileme: cum să stau
alături de inşi ale căror principii nu le împărtăşesc, dar cu care sînt de
acord asupra unui punct anume. Nu-mi plăceau toţi cei de-acolo, cu anarhişti nu
voiam să mă adun (nu-mi plăcea nici steagul lor roşu-negru). I-am lăsat să
manifesteze (şi) pentru mine.
De partea
cealaltă, întîlneşti oameni, precum tînărul de la barul unde beam o excelentă
cafea Hausbrandt, care îţi spun că, desigur, ei n-au nimic cu nimeni, departe
de ei gîndul de a face vreo discriminare, dar trebuie să recunoaştem că există
o problemă, că Italia nu e pregătită să-i facă faţă, că vin, totuşi, prea mulţi
infractori, viaţa nu mai e sigură nici măcar în centru, iar poliţia nu-şi face
datoria. Iar el se teme, închide barul la zece seara. Dar, desigur, nu-l
interesează dacă îi sparge geamul un italian sau un tunisian.
După discursul
ăsta, excelenta cafea Hausbrandt, produsă la Trieste, mi-a lăsat un gust mult
prea amar. Am renunţat la ea. Aşa începe mereu: cu „dar trebuie să înţelegem
că“. Nu, nu trebuie.
La Pisa,
s(p)erioşii cu dor de ordine se mulţumesc deocamdată să tragă storurile mai
devreme. În nord, au început deja să organizeze echipe de autoapărare, fac şi
ei voluntariat, patrulează pe străzi. Menţin ordinea. Drept răspuns, Il
Vernacoliere, din Livorno, un fel de analog lunar al Academiei Caţavencu, avea
pe prima pagină (http://www. vernacoliere.com/edicola/locandina.gif) următoarea
chemare patriotică: „Ora e gravă. Patria te cheamă. Vino şi tu în echipele
cetăţeneşti! La fiecare 10 negri ciomăgiţi, unţigan de jupuit de viu. Şi cîţiva poponari da inculare pe loc“. Ultimele
rînduri sînt mai greu traductibile. În mare, ele se referă la anumite
caracteristici vaginal-falice ale guvernului italian. Încă se poate rîde.
La urma urmei,
dacă stau să mă gîndesc bine, oamenii ăştia de dreapta cam au dreptate. Poliţia
nu-şi face datoria: încă n-am auzit despre indivizi arestaţi pentru că au scris
sloganuri rasiste pe pereţi.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters