OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cunosc oameni care mănîncă teatru pe pîine. Nu trece săptămînă fără să vadă cel puţin un spectacol, sînt nelipsiţi la premiere, în festivaluri nu ratează aproape nimic. Nu sînt doar „interesaţi“, sînt sincer pasionaţi de teatru. Ceea ce nu-i împiedică să nu recunoască întotdeauna valoarea, ba chiar ajung să se lase prea uşor păcăliţi. Sigur, distanţa dintre un spectacol bun şi un kitsch teatral e mai mică decît cea dintre pictura de gang şi Rembrandt, dar ea există, e mare şi e din cale-afară de ciudat că oameni avizaţi nu o percep. Reacţiile lor mi se par de multe ori de neînţeles şi fără nici un raport cu cantitatea uriaşă de teatru pe care au văzut-o. Sînt perfect conştient că aceleaşi comentarii le pot stîrni şi eu lor, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia, nici nu rezolvă problema. La urma urmei, avem nevoie de nişte repere, nu se poate să fie totul lăsat la voia lui „mie-mi place“ sau a mizerabilului dicton „gusturile nu se discută“. Ba se discută, şi încă cum! Din păcate, pare greu de găsit limbajul comun. Şi cel mai trist e că nici măcar îndelunga frecventare a unei forme de artă nu pare să asigure formarea unor repere solide. Nici studiile de specialitate nu ajută, dovadă vie stau mulţime de cronicari şi cronicile lor. Atunci, la ce bun? Şi ce-i de făcut?