Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu,
cînd mă gîndesc la bibliotecile frumos sculptate – ce
industrie a lemnului am avut! – care împodobeau sufrageriile
perioadei comuniste, parcă-mi vine aşa, nu ştiu cum, ca un val
mare care-mi încălzeşte sufletul. Erau minunate! Rafturi
burduşite cu literatură bună: „B.P.T.“-uri, „Romanul
secolului XX“, „Romanul de dragoste“ (colecţia cu rombuleţ
roz), clasicii ruşi cartonaţi, cei francezi, ba chiar şi cu
filozofie – Heiddeger, în traducerea lui Kleininger şi
Liiceanu, era nelipsit de lîngă seria de traduceri cartonate
din Platon, plus, cu puţin noroc, Jurnalul de la Păltiniş. Başca
Micul dicţionar enciclopedic în patru volume de culoare verde
închis, Istoria României cu coperţi maro şi Statele
lumii de la A la Z. Prin faţa cărţilor – căci bibliotecile de
sufragerie aveau rafturi adînci –, nelipsitele, gingaşele
bibelouri de porţelan pictat sau, mai rar, cele chinezeşti, din
lemn roşu sculptat. Iar jos, lîngă televizor şi discuri
vinil, colecţia de albume de artă: cele româneşti, de la
Meridiane, cele mai multe cam alb-negru, apoi perlele coroanei –
albumele ruseşti, cumpărate după cozi la care stăteam demni, de
Zilele cărţii sovietice, la începutul lui noiembrie.
Era
acolo tot ce-ţi puteai dori: maeştrii italieni, academiştii
francezi, impresioniştii (de la Luvru şi de la Ermitaj), şcoala
rusă..., o bogăţie. Intrai la om în casă, vedeai dintr-o
ochire albumele şi îţi spuneai că e de bine. Mutai un pic
privirea, către pereţii rămaşi liberi, şi ce vedeai (mă rog,
vezi şi-acum) deasupra mesei sau a canapelei? Nişte superbe picturi
de gang, niscai peisaje bine făcute, acuarele sau chiar ulei
(niciodată grafică), în care pomul e pom, floarea, floare şi
oaia, oaie, în culori vii, să fie vesel în casă. „Sînt
drăguţe, nu? Le-a făcut un văr al soţiei, pictează şi el în
timpul liber, se pricepe, nouă ne plac.“ Şi ţie, mai încape
vorbă! „Sînt frumoase foc!“ „Hai să trăim, să fim
sănătoşi! Vă mai pun o ţuică?“
Sînt absolut convins că
posesorii acestor colecţii au privit cel puţin o dată albumele din
dotare, măcar în ziua cînd le-au cumpărat. Şi sigur
le-au plăcut. Acum, că s-au deschis graniţele, n-am nici o
îndoială că au vizitat şi cîteva muzee mari. Picturile
vărului soţiei au fost clintite doar la zugrăvit. Şi lor nu li se
pare nimic ciudat. Una-i una, alta-i alta.
Cunosc oameni care mănîncă
teatru pe pîine. Nu trece săptămînă fără să vadă
cel puţin un spectacol, sînt nelipsiţi la premiere, în
festivaluri nu ratează aproape nimic. Nu sînt doar
„interesaţi“, sînt sincer pasionaţi de teatru. Ceea ce
nu-i împiedică să nu recunoască întotdeauna valoarea,
ba chiar ajung să se lase prea uşor păcăliţi. Sigur, distanţa
dintre un spectacol bun şi un kitsch teatral e mai mică decît
cea dintre pictura de gang şi Rembrandt, dar ea există, e mare şi
e din cale-afară de ciudat că oameni avizaţi nu o percep.
Reacţiile lor mi se par de multe ori de neînţeles şi fără
nici un raport cu cantitatea uriaşă de teatru pe care au văzut-o.
Sînt perfect conştient că aceleaşi comentarii le pot stîrni
şi eu lor, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia, nici nu rezolvă
problema. La urma urmei, avem nevoie de nişte repere, nu se poate să
fie totul lăsat la voia lui „mie-mi place“ sau a mizerabilului
dicton „gusturile nu se discută“. Ba se discută, şi încă
cum! Din păcate, pare greu de găsit limbajul comun. Şi cel mai
trist e că nici măcar îndelunga frecventare a unei forme de
artă nu pare să asigure formarea unor repere solide. Nici studiile
de specialitate nu ajută, dovadă vie stau mulţime de cronicari şi
cronicile lor. Atunci, la ce bun? Şi ce-i de făcut?