Nr. 625 din 25.05.2012

Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Filozofie
Arte
Agenda culturală
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Alina PURCARU
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2008   |   Octombrie   |   Numarul 446   |   BIFURCAŢII. Biblioteci, tablouri, teatru

BIFURCAŢII. Biblioteci, tablouri, teatru

Autor: Liviu ORNEA | Categoria: Rubrici | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la bibliotecile frumos sculptate – ce industrie a lemnului am avut! – care împodobeau sufrageriile perioadei comuniste, parcă-mi vine aşa, nu ştiu cum, ca un val mare care-mi încălzeşte sufletul. Erau minunate! Rafturi burduşite cu literatură bună: „B.P.T.“-uri, „Romanul secolului XX“, „Romanul de dragoste“ (colecţia cu rombuleţ roz), clasicii ruşi cartonaţi, cei francezi, ba chiar şi cu filozofie – Heiddeger, în traducerea lui Kleininger şi Liiceanu, era nelipsit de lîngă seria de traduceri cartonate din Platon, plus, cu puţin noroc, Jurnalul de la Păltiniş. Başca Micul dicţionar enciclopedic în patru volume de culoare verde închis, Istoria României cu coperţi maro şi Statele lumii de la A la Z. Prin faţa cărţilor – căci bibliotecile de sufragerie aveau rafturi adînci –, nelipsitele, gingaşele bibelouri de porţelan pictat sau, mai rar, cele chinezeşti, din lemn roşu sculptat. Iar jos, lîngă televizor şi discuri vinil, colecţia de albume de artă: cele româneşti, de la Meridiane, cele mai multe cam alb-negru, apoi perlele coroanei – albumele ruseşti, cumpărate după cozi la care stăteam demni, de Zilele cărţii sovietice, la începutul lui noiembrie.
 
Era acolo tot ce-ţi puteai dori: maeştrii italieni, academiştii francezi, impresioniştii (de la Luvru şi de la Ermitaj), şcoala rusă..., o bogăţie. Intrai la om în casă, vedeai dintr-o ochire albumele şi îţi spuneai că e de bine. Mutai un pic privirea, către pereţii rămaşi liberi, şi ce vedeai (mă rog, vezi şi-acum) deasupra mesei sau a canapelei? Nişte superbe picturi de gang, niscai peisaje bine făcute, acuarele sau chiar ulei (niciodată grafică), în care pomul e pom, floarea, floare şi oaia, oaie, în culori vii, să fie vesel în casă. „Sînt drăguţe, nu? Le-a făcut un văr al soţiei, pictează şi el în timpul liber, se pricepe, nouă ne plac.“ Şi ţie, mai încape vorbă! „Sînt frumoase foc!“ „Hai să trăim, să fim sănătoşi! Vă mai pun o ţuică?“
Sînt absolut convins că posesorii acestor colecţii au privit cel puţin o dată albumele din dotare, măcar în ziua cînd le-au cumpărat. Şi sigur le-au plăcut. Acum, că s-au deschis graniţele, n-am nici o îndoială că au vizitat şi cîteva muzee mari. Picturile vărului soţiei au fost clintite doar la zugrăvit. Şi lor nu li se pare nimic ciudat. Una-i una, alta-i alta.
 

Cunosc oameni care mănîncă teatru pe pîine. Nu trece săptămînă fără să vadă cel puţin un spectacol, sînt nelipsiţi la premiere, în festivaluri nu ratează aproape nimic. Nu sînt doar „interesaţi“, sînt sincer pasionaţi de teatru. Ceea ce nu-i împiedică să nu recunoască întotdeauna valoarea, ba chiar ajung să se lase prea uşor păcăliţi. Sigur, distanţa dintre un spectacol bun şi un kitsch teatral e mai mică decît cea dintre pictura de gang şi Rembrandt, dar ea există, e mare şi e din cale-afară de ciudat că oameni avizaţi nu o percep. Reacţiile lor mi se par de multe ori de neînţeles şi fără nici un raport cu cantitatea uriaşă de teatru pe care au văzut-o. Sînt perfect conştient că aceleaşi comentarii le pot stîrni şi eu lor, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia, nici nu rezolvă problema. La urma urmei, avem nevoie de nişte repere, nu se poate să fie totul lăsat la voia lui „mie-mi place“ sau a mizerabilului dicton „gusturile nu se discută“. Ba se discută, şi încă cum! Din păcate, pare greu de găsit limbajul comun. Şi cel mai trist e că nici măcar îndelunga frecventare a unei forme de artă nu pare să asigure formarea unor repere solide. Nici studiile de specialitate nu ajută, dovadă vie stau mulţime de cronicari şi cronicile lor. Atunci, la ce bun? Şi ce-i de făcut?

 


 
 
 
Cele mai citite articole
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
Speranța lucidă a Bucureștilor
FILM. Cannes 2012: Cristian Mungiu, în cărţi, la mijlocul competiţiei
BIFURCAŢII. Absolvenţii
Endemicul plagiat în şcoala românească
 
Parteneri observator cultural
Artline Editura Litera Incubatorul de condeie Teatrul Tineretului din Piatra Neamt Modernism Liternet Regizor Caut Piesa
 
filarmonica george enescu ONB Radio Romania Muzical Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural
 
Uniunea Artistilor Plastici Elite Art Gallery Fundatia Culturala Greaca Comunitate foto Infocarte Cartier Reteaua literara
 
Godot Cafe-teatru bookiseala.ro Institutul Cultural Roman Dana Art Gallery Senso TV vreaubilet ro hoteluri
 
Business Edu LicArt Şcoala Micile Vedete Corporate Image International Experimental Engraving Biennial Gazduire