OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De cele mai multe ori, cind ma intilnesc cu amici sau cunoscuti mai vechi sau mai noi, emigranti cu vechime mai mare sau mai mica, am de raspuns inevitabilei intrebari: „Dar tu de ce n-ai plecat?“. Completata, dupa caz, cu complimentul: „Pai cu mintea ta, aici te umpleai de bani“. Dupa care sint nevoit sa ascult cuminte o lectie despre cit cistiga un informatician in Canada sau America („Dar eu nu sint informatician, sint doar matematician“, „Ei, hai, parca dac-ai vrea n-ai putea invata programare!“), cit „scoate“ chiar si un profesor de matematica daca se pune pe private tutoring – meditatii, ca sa fie clar – si fara sa se omoare cu firea. „Dar eu nu vreau sa dau meditatii, eu vreau sa fac cercetare si sa predau intr-o universitate“. „Ma rog, treaba ta, eu ti-am spus.“ Stiu, omul imi vrea binele (al lui). „Bine, dar de ce nu vii aici la o universitate?“ Dincolo de mica problema pe care nimeni nu pare s-o ia in seama, anume ca nu ajungi la o universitate americana numai pentru ca asa vrei tu, ideea ca s-ar putea sa ma simt macar un pic bine si in Romania nu-i viziteaza nici in vis pe interlocutorii mei. Din Romania, oricine poate trebuie sa plece. M-am resemnat, nu polemizez, fac figura de handicapat, cretin iremediabil.

Aceeasi intrebare mi-o pune orice om normal cu care stau de vorba la Bucuresti, om care lucreaza intr-o firma cinstita si cistiga peste o mie de euro pe luna. Te cunosti cu omul la o bere, din intimplare, el iti spune cit „face“ (dar si munceste!), ii spui si tu, apoi urmeaza intrebarea. Explici un pic, mai zici de familie, de parinti batrini („i-ai ajuta mai bine de acolo, trimitind bani regulat“), incerci sa aduci argumente pragmatice, singurele care pot avea trecere (virsta, pensia, scolile copiilor), eviti oarecum jenat orice tine de prostii ca „atmosfera“, „cultura“, „adaptare“. in nici un caz nu spui ca-ti place orasul asta („Asa murdar si necivilizat?“).
O alta categorie sint naivii care ma intreaba de ce nu m-am dus sa-mi fac si eu doctoratul „afara“, ca tot omul. „Pai am terminat facultatea in 1985“. „Si ce, atunci nu se putea?“ intrebarea e reala, mi-a pus-o un baiat de douazeci si trei de ani. Ce naiba-i invata pe copiii astia la scoala?
Tot mila citesc si in privirea pe care mi-o arunca vreun proaspat absolvent sau student la master care-mi spune nonsalant ca ia sapte sute de euro (bani albi!) la o firma de soft medical, „si asta ca sint abia in primul an, apoi o sa creasca“.

Am vorbit chiar cu copii de liceu care sint dezgustator de bine orientati. Stiu perfect ce trebuie sa studieze ca sa ajunga ce vor, cu salariul de..., sint inteligenti, muncitori, seriosi. Am cunoscut recent un baiat de maximum nouasprezece ani, elev la un liceu faimos in Bucuresti, care conduce impreuna cu fratele sau o afacere foarte profitabila (event manager scrie pe cartea lui de vizita). Chapeau. Nu mai e nevoie sa vedem filme hollywoodiene, e suficent sa scoatem un pic nasul prin Bucuresti.
E o lume noua care-ti cam da fiori. N-as zice ca e frumoasa, dar interesanta e, cu siguranta (taman acum sa plec, cind se misca ceva si la noi?).
De partea cealalta, tineri inconstienti care n-au sa „faca“ in viata lor un ban, pentru ca ei cred ca mintea lor poate produce si altceva, care citesc si discuta filozofie (si, mai ales, citesc!), literatura, au auzit de Tarkovski si de Bergman, merg la teatru nu doar ca sa se relaxeze simbata seara, se cearta cu parintii ca sa fie lasati sa studieze la facultati perdante ca Filozofia sau Regia, sint pasionati de matematica sau de fizica, nu-i lasa sa doarma cite o teorema care nu le iese, si pleaca din tara, unii, pentru ca aici nu pot supravietui. Parca-s din alta lume. Niste looseri. Numai de nu s-ar trezi si ei la realitate!