Imediat după publicarea lucrărilor
lui Bolyai şi Lobacevski, care introduceau geometria neeuclidiană
hiperbolică, lumea ştiinţifică s-a angajat într-o dispută
sterilă, încercînd să afle „care geometrie e mai
bună“, care e cea adevărată, geometria hiperbolică avînd
contestatari înverşunaţi – deşi nimeni nu găsea hibe în
raţionamentele celor doi. A trebuit să vină Riemann, în
1854, şi, la îndemnul lui Gauss, să examineze atent
supoziţiile pe care se întemeiază cele două geometrii.
Lucrarea sa de abilitare chiar aşa se numea: Asupra ipotezelor care
stau la baza geometriei. Şi totul s-a lămurit. Din acel moment,
numai cine e impermeabil la argument şi la logică poate pune la
îndoială dreptul la existenţă al geometriei hiperbolice.
La noi, de cînd cu criza asta,
unora a ajuns să le fie ruşine că sînt bugetari. Toată
vrajba iscată de promisiunile nesăbuite ale unor lichele – spre
dezonoarea lor, eu tot îi cred, pe cei mai mulţi, mai degrabă
nemernici decît proşti – a dus la tensiuni de nimic motivate
între cei care lucrează la stat şi cei de la privat. Cei din
urmă, mai avansaţi pe calea capitalismului, privesc înapoi cu
mînie la amărăştenii care, zic ei, nu produc nimic şi vor,
culmea!, bani. Şi nimeni nu mai are timp să chestioneze
presupoziţiile care stau la baza acestei rîci.
Prima dintre ele este că la privat se
munceşte, iar la stat nu. Ei bine, nu cred că e aşa. Oricum, nu se
poate generaliza. În primul rînd, nu ştiu de unde ideea
că la stat nu se munceşte – nicăieri. Chiar lăsînd la o
parte profesorii şi medicii, aş zice că nici funcţionarii publici
nu au chiar o viaţă de invidiat: nu cred că-şi trec timpul numai
la cafele şi taclale.
Pe de altă parte, judecînd chiar
şi după cantitatea de mesaje electronice cu bancuri, povestioare,
filmuleţe şi alte asemenea pe care le primesc de la amici lucrători
prin societăţi de asigurări sau firme private de tot soiul, aici
şi aiurea, oamenii nu par să folosească timpul la maximum. Ba,
deunăzi, niscai americani calculaseră şi cît pierd firmele
private, ai căror angajaţi au acces la internet. Or, ăsta e marele
reproş care se aduce medicilor, profesorilor: cît lucraţi voi
şi cît lucrăm noi? Aveţi voi program de zece ore pe zi şi
mai mult, uneori? Atunci, ciocu’ mic! Ba, să iertaţi, mi se pare
că aici e de discutat. A doua presupoziţie, care pare adevăr
axiomatic, spune că munca depusă la privat e importantă, deci
merită răsplătită cum se cuvine, cu salariu gras, pentru că e
producătoare de valori. Ea aduce bogăţie în societate, din
impozitele plătite de firmele private se ţine bugetul etc. Aşa e:
ei ţin bugetul. Dar, în privinţa importanţei sociale, am
îndoieli.
De ce e mai importantă, mai stimabilă
munca – nu zic, poate grea – a unui făcător de reclame imbecile
la tampoane sau coniac prost, muncă bine (răs)plătită, decît
munca unui profesor? Doar pentru că a profesorului nu aduce
beneficiu imediat? E mai importantă social munca tinerilor la costum
şi cravată din marile companii decît a medicului? Sincer, nu
mi se pare. Sînt convins că tinerii aceştia muncesc pe
brînci. Nu reuşesc să mă conving că ce fac ei e şi util. O
fi, acum, aducător de bani. Dar de ce sînt ei plătiţi mai
bine decît profesorii sau medicii cu ani mulţi de muncă în
spate, eu nu pricep.
Un bun prieten, patronul unei firme de
calculatoare, îmi spunea, destul de pornit şi el, că îi
e jenă de cît a ajuns să plătească unui începător.
L-am întrebat cît anume. Mi-a spus o cifră. I-am făcut
observaţia că e mai mult decît primeşte un asistent
universitar, doctor sau un profesor de gradul al II-lea din
preuniversitar, oameni cu minimum cinci ani vechime. Nu l-am convins
de tot. Oricum, spunea, e prea de tot, mai încet cu
pretenţiile, bugetarii se aruncă prea mult. Nu cred. Se aruncă o
mînă de nesimţiţi, dar nu grosul bugetarilor. Au salarii
deşucheate cîţiva magistraţi, parlamentarii – ce ştiu eu.
Dar medicii, profesorii, funcţionarii cei mulţi, nu ăia, puţini,
din ministere, nu au venituri exagerate.
Cred că, în chestiunea
veniturilor bugetarilor, la fel ca în multe altele, repunerea
în discuţie a ipotezelor de plecare e salutară. Cu calm, fără
inflamare, s-ar putea să descoperim că foarte multe dintre
raţionamentele care par imbatabile se bazează pe premise şubrede.
Oricum, cercetarea unui raţionament e o îndeletnicire mult mai
profitabilă decît practicarea ţîfnei arogante.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters