OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bunicul avea suflet de poet. In junie, inainte de razboiul al doilea, scrisese si niste texte de muzica usoara, colaborase cu Ionel Fernic. De cind il stiu, mult dinainte, de fapt, si pina la sfirsit, la optzeci de ani, a tot scris versuri – „cronici rimate“ le spunea el. Avea caiete intregi pe care, dupa moartea lui, bunica le-a pastrat, cit a mai trait, cu sfintenie; probabil ca le mai are si mama. Bunicul isi citea uneori versurile amicilor cu care juca saptaminale, interminabile partide de remi „pe etalate“.

Ni le citea si noua la aniversari, la finalul ritualic al meselor familiale, intre dulciuri si cafea. Bunicul scria lung si cind citea se ridica in picioare, isi traia momentul. Bunica il asculta extaziata, mama – cu duiosie critica, tata se foia nervos-intolerant si eu il imitam. Ba chiar, imberb ingimfat si prost, incercam sa-l convertesc la „arta adevarata“. Nu se lasa: zeul lui era unul si de neclintit: Topirceanu. Eu juram pe Nichita si pe Sorescu. Nu ne intelegeam. Ne certam. Ne impacam. Continuam sa jucam table si sah.
Oricum, spre lauda lui, bunicul nu si-a dorit sa publice. Sau, daca si-a dorit, si mai spre lauda lui, n-a incercat. Se multumea sa-si umple caietele lui dictando de cincizeci de file si sa citeasca prietenilor si familiei, atit. E drept ca nici nu prea avea alte posibilitati. Cine stie, acum poate si-ar fi postat productiile pe blog.

Intotdeauna m-a descumpanit „artistul amator“. „Eu pictez asa, pentru placerea mea“. Si-apoi, pac!, se inscrie in Asociatia artistilor plastici amatori, urmeaza o expozitie, inca una si inca una... Inteleg perfect si respect nevoia unora de a practica o arta, oricare. Stiu oameni care fac muzica de camera, studiaza, repeta regulat. Dar nu dau concerte. Cinta, intr-adevar, numai pentru placerea lor. Ce nu inteleg este cum rimeaza „pentru placerea mea“ cu exhibarea: in cazul acesta, iesirea la rampa presupune o mare doza de orgoliu. Daca e doar pentru familie, nimic de zis, dar cind incepi s-o faci organizat, cind chemi lumea sa umple o sala... Ca sa oferi, ce? Entuziasmul tau neprofesionist? Cind teatrele si salile de concert se numarau pe degete, iar in provincie nici nu se numarau, teatrul sau muzica facuta de amatori isi avea o justificare – unde mai pui ca au existat intotdeauna si diletanti de mare clasa. Dar acum? De ce sa merg sa ascult, la Ateneu, concertul Orchestrei medicilor sau a inginerilor?
La fel de tare ma descumpaneste practica scrisului pe blog. Sigur, inteleg un scriitor sau gazetar (tin la distinctia asta) care, satul de teroarea si chingile celor trei mii de semne saptaminale ale rubricii, isi face un blog in care scrie cit, cum si cind vrea. Urmaresc si eu unele bloguri de la Cotidianul, imi place mult blogul lui Pierre Assouline de la Le Monde. Neprofesionistii ma intriga (las la o parte cazurile cu totul speciale, de genul luciat, care numai pentru ca nu vrea nu scrie la o revista literara).

Daca scrisul e pentru ei doar o igiena personala, un fel de spalat pe dinti seara, inainte de culcare, de ce trebuie ea facuta in vazul intregului univers vorbitor de limba romana? Daca cei care scriu se considera scriitori adevarati, de ce nu se supun filtrului unei reviste literare sau al unei edituri serioase? Poate ca unii considera blogul drept o ucenicie, dar cred ca cei mai multi nu accepta „establishmentul“ si practica bloggeritului e implicit polemica. Eu, recunosc, am fetisul „organismelor acreditate“, ma deruteaza abundenta asta de bloguri, de jurnale on-line, tinute, in majoritate, de insi grafomani care scriu despre orice. Nu reusesc sa ma orientez, citesc aiurea pina-mi dau seama ca citesc degeaba, pierd vremea.
Printre atitea binefaceri, internetul are si un efect pervers: amesteca valorile pina la nerecunoastere si creeaza unor nimeni iluzia existentei.